Soarele de pe strada mea!

Nu-mi amintesc cum era cand ma loveam, cand cadeam cand imi faceam genunchii zob! Parca n-am fost totusi o plangacioasa…imi amintesc foarte clar ca pe la 5 ani am fost impinsa din leagan (in timp ce ma dadeam tare!) si am aterizat in genunchi cu atata forta ca mi-a intrat o piatra in genunchi…trebuie sa fi fost groaznic de dureros…dar tot ce-mi amintesc, cu mandrie, este ca mi-am scos singura piatra  (pietricica probabil!) de acolo si m-am dus la mama sangerand ca naiba….asta apropo de ce amintiri pastreaza copiii in creierul lor…

Nu stiu cum sunt alti copii, dar fi-mea este, din acest punct de vedere absolut senzationala…taica-su ii spune “viteaza lui tata”. Indiferent cat de rau se loveste nu plange mai mult de 30 de secunde…si astea, in general, la lovituri din alea grave care se lasa cu sangerari. Cand era micuta de tot si de abia incepuse sa mearga singura..cadea, dar niciodata nu se uita in jur sa vada daca cineva se uita la ea ca sa aiba motiv sa planga! Se ridica si mergea mai departe sau, dupa caz, miorlaia putin.

Acum doua zile, a luat prima busitura adevarata, cu genunchi zgariati, pe trotuar. Alerga in fata mea impingand carutul papusii si am vazut-o pe jos…s-a ridicat si cu o privire mai mult furioasa decat indurerata mi-a spus “mamicuta….murdarit picior”….de abia dupa ce am curatat piciorul cu servetel umed a inceput sa imi spuna ca o doare…

Nu stiu daca asa este felul ei sau pur si simplu au “functionat” bine metodele aplicate de noi (de mine si de sotul meu!) in caz de lovituri  …dar ma gandesc totusi ca atunci cand te doare…pai te doare frate!

Cand avea vreo 7 luni s-a aruncat din pat…cum, in ce fel, nu stiu  nici azi! Am auzit buf si pe urma un plans jalnic..am gasit-o cazuta langa pat..normal ca nu stiu unde s-a lovit. S-a oprit din plans instantaneu in momentul in care am luat-o in brate.

Spaimele mari, ale oricarui parinte, apar atunci cand copilul incepe sa mearga singurel si se loveste de toate cele sau cade si da cu capul de toate cele. Oricat de multe aparatori si metode de siguranta incerci sa aplici…tot se gaseste ceva de care sa se loveasca (chiar daca esti cu bebelul de mana), iar fi-mea le-a incercat cate putin, pe toate. Marea mea spaima a fost aceea ca nu punea niciodata mainile in fata sa se sprijine…pur si simplu se pravalea cu fata in jos…si ma gandeam cu mare disperare si cu neputinta ce as putea face sa invat un copil, care nici nu avea un an, sa se protejeze…lucrurile au venit de la sine, dar nici acum nu pot spune ca este cu mult mai breaza….

A dat cu capul de pamant de nenumarate ori (pana a invatat sa mearga bine si chiar si dupa aceea pentru ca are prostul obicei sa nu se uite pe unde merge!), a dat cu fata de masa (s-a julit la ochi), cu gura de scaune (sange la greu!), cu capul de tocurile usilor sau de usi (asta o face si acum aproximativ de doua ori pe zi pentru ca se uita in alta parte si merge!), s-a rostogolit pe scarile de la tobogan direct cu fata in nisip, a cazut pe scari, si-a prins degetele in sertarele (care desi aveau protectii…tot au fost desfacute)…

Nu stiu cum unii copii sunt mai precauti sau au un simt de autoprotejare ca a mea nu-l are ….dar macar “e viteaza”