Azi inauguram o noua rubrica! Rubrica numita „POVESTILE LUI TATI” (ca daca e articolul lui…na’, e blogul meu si ii spun rubricii cum vreau!). Sotul din dotare, de singuratate, de plictiseala sau pur si simplu pentru ca incepe sa-l atinga „microbul blog” a inceput sa „se produca” jurnalistic si fotografic (intre noi fie vorba…e innebunit sa viziteze, sa calatoreasca…daca vrei o vacanta linistita la soare, in care sa zaci pur si simplu…nu ti-ai gasit persoana potrivita!). Pe mine ma bucura pentru ca are talent (pe care si l-a folosit ani de zile in radiourile bucurestene!) la vorbit, dar are talent si la scris. Ca atare..am sa-i gazduiesc cu drag povestile pe blog 😀 (asta daca nu cumva se decide sa-si faca si el unul)! Plata se face in natura 😀 (are de platit bine pentru ca m-am caznit sa-i aranjez pozele in ordinea in care le-a trimis – data viitoare trimite-le ca atasamente numerotate si cu indicatii precise!). Mai era si un filmulet, dar l-am scos pentru ca nu stiu din ce motiv nu merge sonorul.
Prima este aceasta! Mie mi-a placut foarte mult!
Habar nu am daca intr-adevar ideea de turta dulce reprezinta pentru toata lumea acelasi lucru ca si pentru mine, dar pur si simplu cind am intrat in centrul istoric al orasului Gent la asta m-am gindit. Asa ca fiind povestea mea o voi intitula cum vreau. Trebuie sa admit din capul locului ca habar nu am sa spun povesti si atit mai putin sa le creez, dar de cind sotia mea a inventat termenul de „tara cealalta” pentru a ii explica fetitei noastre unde plec si unde o sa vina si ele, „parfumul” de basm imi inunda din cind in cind narile. Asta e „imaginea orasului de turta dulce”.
Asa cum se intampla cu orice mare descoperire, am ajuns la Gent din intimplare. Trebuie sa cumparam niste mobila si m-am gindit ca ar fi bine sa dau o fuga pe la IKEA (corporatist basmul asta nu?). Am decis ca Ikea de linga Bruxelles nu e buna, ca ziua e lunga si ca nu ar strica sa fac putin turism asa ca am ales Ikea Gent ca sa si vizitez ceva. Si nu-mi pare rau deloc.
GPSul m-a dus pe stradute strimte, cu autobuze si tramvaie, direct in centrul istoric al orasului. Am parcat masina si m-am uitat dupa un turn de catedrala … normal, ca sa gasesc chiar centrul.
Pe stradute o multime de magazine. Pot spune despre mine ca sunt destul de cumpatat atunci cind e vorba de cumparaturi, ca fac diferenta intre ceea ce am nevoie si ceea ce nu am nevoie. Din vitrine, anunturile inspititoare „Solden, solden, solden, solden”, insa pentru mine turismul comes first!!! Asa ca am vizitat una dintre cele doua catedrale. L-am vazut chiar si pe un nene care vindea bilete ca sa te urci in turn … dar cum nu aveau lift am renuntat … experienta San Pietro ma face sa fiu ceva mai circumspect atunci cind e vorba de scari multe in spirala…
In centru istoric, lume muuuulta de tot. Turisti cita frunza si iarba, o multime de muzici si miros de haburgeri si de cirnati pe gratar. Pina la urma m-am lamurit ca este o sarbatoare a orasului. In toata atmosfera aia de petrecere persista insa o urma foarte apasata de bun gust. De unde si pina unde? Pai muzica pe care am auzit-o era jazz si inca unul bine cintat, nu ca m-as pricepe, dar gidila frumos de tot urechea. Ma indrept spre locul cu pricina, un fel de cort alb, unde niste oameni beau bere, iar niste pusti (in jur de 20 de ani) cintau de zor jazz. Acea locatie era festivalul de jazz rezervat tinerelor talente. Am prins chiar finalul, cu aplauze, suficient sa ma bucur de bucuria celor 4 baieti de pe scena ca sunt aplaudati pentru prestatia lor. Imi pare rau ca nu i-am pozat … stiu nu sunt un jurnalist bun de calatorie, dar inca nu aveam complet sentimentul de „fairytale”. Am mai mers 2 pasi si am dat de „vara africana”.
De asemenea atmosfera de petrecere, de oameni linistiti, care nu au nici o grija si pentru care asta inseamna vacanta. Am luat-o pe malul apei si am gasit si cetatea, se vede si in poza asta, in spate.
Cetatea, evident, am vizitat-o si m-am urcat in turnuri, evident, fara lift. Poate pentru un copil, evul mediu inseamna cavaleri si printese, pentru mine, armele expuse acolo si torturile descrise, temnita si acum umeda, reprezinta un indiciu despre cit de violent este trecutul omenirii. Din cetate am pozat orasul, fumos, vazut de sus … mai putin 4-5 blocuri comuniste si un furnal, de-ti vine sa te intrebi daca arhitectul sef al orasului nu a fost neam cu Ceausescu.
Sincer, daca aveam un aparat de fotografiat mai serios decit telefonul, le ceream inapoi o parte din banii de pe bilet pentru ca mi-au stricat pozele cu blocurile lor.
In drum spre parcare am trecut pe linga solduri, solduri, solduri, si intr-un final mi-am luat o camasa … ca pina la urma toata povestea cu soldurile te prinde, ajungi sa fii convins ca TREBUIE sa iti cumperi ceva. In fine, amanuntul cel mai simpatic este ca tot acest festival cu muzica, bere, cirnati si chiftele este sabatorirea zilei cind Charles Quintul i-a scot in strada pentru a-i umili pe cei care refuzau sa platesca impozitele din ce in ce mai mari.
Soarele de pe strada mea! 