Soarele de pe strada mea!

Unul din motivele pentru care nu ma gandesc inca la al doilea copil este frica! Frica majora (si in 99% din cazuri reala!) ca cel de-al doilea copil nu va mai fi  la fel de cuminte, de mancacios, de ascultator etc ca primul. Daca aici detectati o nota de egoism in ceea ce scriu…ei bine, cred ca este reala.

Catinca a fost si este cam tot ceea ce-si poate dori un parinte. Am zece motive pentru care i-as da lui Dumnezeu, in fiecare zi, NOTA 10.

Iata-le:

1. Bebelus fiind s-a trezit o singura data pe noapte pentru alaptare (si mai tarziu, pentru biberon). E drept ca „singura data pe noapte” dura de la 2 noaptea pana pe la 4.30 pentru ca domnisoara era puturoasa la supt si mai adormea, mai sugea, iar adormea….Ulterior, cand a mai crescut putin (uite ca nu mai stiu exact pe la cate luni!) si-a scos si biberonul de noapte….ca atare, cred ca de pe la 7-8 luni am dormit toata noaptea.

2. Fiind primul copil am citit mult si am auzit miliarde de pareri venite din toate directiile, legate de somn. Ei bine, am facut cum a vrut copilul meu…adica l-am lasat sa doarma. Catinca nu a fost leganata pe genunchi, plimbata in brate sa adoarma, tinuta de mana, bibilita…a dormit si punct. Am pus-o in pat si „somn”…INTOTDEAUNA, chiar si cand a fost bolnavioara. Singurele exceptii au fost episodul de Craciun din 2008 cand a avut ceva obsesii si nu vroia sa se culce (obsesiile se numau brad si tata) si singura modalitate de a o culca era sa o las sa adoarma in brate la taica-su pe la 1 noaptea. Peste noapte se mai trezea de doua ori sa verifice daca tata e la locul lui si bradul la locul lui. Bradul trebuia sa fie la locul lui, tata nu trebuia sa fie ca altfel nu se mai culca (asa ca tata se ascundea in baie si eu faceam turul casei cu ea!). Episodul asta a durat 2 saptamani, lungi, in care eu eram disperata ca a luat-o copilul razna. Al doilea episod s-a petrecut acum cateva luni cand s-a speriat ingrozitor de un vagabond pe strada si cand tot vreo 2 saptamani „vroia umpic in brate” . Putinul insemna foarte putin. Un minut la mine in brate era suficient si se culca. Ambele episoade…au trecut aproape de la sine…fara mari smecherii si tertipuri de „rezolvare”. In concluzie, copilul meu a dormit in camera lui din ziua 1, timp de 5 luni am dormit cu randul (ori eu ori taica-su!) cu ea in camera, dupa care, ne-am mutat alaturi in camera noastra. Somnul de dupa-amiaza este sfant: ne punem in pat si adormim. fara scandal, fara plansete, fara tragedii.  A existat o perioada, tot foarte scurta cand nu prea vroia sa doarma (avea vreun an) dupa-amiaza si ma tot „luptam” cu ea…dar nu refuza pusul in pat…pur si simplu statea acolo si vorbea, se juca, lalaia…In ziua de azi, fata mea merge la nani, ne spunem noapte buna, bem laptele, seara o spunem pe „aia cu Doamne- Doamne” (adica Inger, ingerasul meu!), aranjam dupa un ritual bine definit papusile in pat, stingem lumina si gata.

3. Mancarea….a fost o chestie magica de la bun inceput. A mancat bine, a baut mult lapte (mult mai mult decat norma varstei ei!), bea in continuare. Am diversificat-o usor, fara probleme (doar branza de vaci nu a fost acceptata niciodata), mananca orice ii dau in afara de mazare care nu-i mai place. Mananca multe fructe si enorm de multe lactate. Mi-a luat intotdeauna bine in greutate si indiferent daca a fost vorba de febra, eruptie dentara sau viroza…a mancat excelent. A fost tot timpul peste media de greutate a varstei, dar acum nu se mai vede acest lucru pentru ca este inalta (ne apropiem de 97 cm…!).

4. S-a ridicat in picioare la 7 luni si la 11 luni mergea singura prin nisip (ca sa fure sticla de suc a vecinului de prosop!).

5. A vorbit foarte repede iar acum vorbeste perfect (ba chiar incepe sa vorbeasca incet, incet franceza), dar nu vrea sa cante si sa invete culorile. 😀 Pune un miliard de intrebari si inregistreaza tot felul de lucruri pe care ti le tranteste cand nu te astepti. Are o memorie excelenta a locurilor si lucrurilor. Stie exact fiecare bila de la cine a primit-o (are vreo 70 de bile!), retine locurile prin care am mai fost (chiar daca am fost o singura data!) si ce am facut acolo. Retine nume, figuri si stie sa le asocieze.

6. Nu face crize decat foarte rar (si alea se declanseaza din „nimic”), dar se potoleste extrem de repede. Nu se da cu fundul de pamant, asculta cand i se explica si te intelegi cu ea. Retine reguli de baza  (ceea ce este mai important le si respecta) privind siguranta si securitatea ei: nu se suie in lift fara mine, nu se apropie de cuptor, nu umbla la fire si prize, nu umbla la butoanele de la aragaz etc, etc.

7. Este un copil extrem de cuminte (chiar si eu ma minunez!) si rabdator. Sta 2 ore pe scaun la restaurant si se distreaza, merge la cumparaturi cu orele si nu se plange si nu se taraie pe jos…isi manifesta oboseala exact ca un copil mare: „am obosit, vreau acasa!” (si asta foarte rar!).Inca ceva: face curatenie in urma ei. Ajutata, dar face si comenteaza extrem de rar ….

8. Nu este bolnavicioasa. A avut si ea viroze, febra mare de la dinti, dar una peste alta sunt un parinte norocos pentru ca este rezistenta si are un sistem imunitar foarte bun.

9. Este sociabila cu oamenii pe care-i cunoaste si foarte, foarte precauta cu necunoscutii. Nu primeste mancare si nici altceva de mana unui strain. Am fost socata zilele trecute cand in Cora i s-a oferit ceva pentru degustare si ea a a raspuns in romana „nu vrea…am si eu acasa!”

10. Nu se indeparteaza niciodata de mine, indiferent unde suntem (chiar si in parc prefera sa ma aiba in raza ei vizuala!). In magazin intotdeauna o las sa faca ce vrea ea, tocmai pentru ca stiu ca daca me uit este langa mine…si oricum vorbeste continuu si imi alege ea ce sa cumpar…asa ca daca s-ar lasa tacerea as sti ca nu mai e langa mine. Apropo de magazine…nu darama din rafturi, nu strica, nu arunca…nici lucrurile ei, nici ale altora, nu ia sa puna in cos fara sa ma intrebe pe mine.

Toate lucrurile astea vin din „ghidajele” aplicate de mine, de taica-su si din faptul ca per total, familiile noastre ne-au respectat deciziile privind cresterea ei, dar  lucrurile astea vin, in primul rand,  de la Dumnezeu. Mi-a daruit un copil aproape perfect.

Sincera sa fiu…in micile ei momente de „scapari” (mofturi, maraieli…etc) ma intreb daca merita sa ma supar doar pentru atat…avand in vedere cate alte zeci si sute de „+” am.

Da stiu…sunt o norocoasa…si ma bucur ca Dumnezeu a „zambit” asa cand am nascut-o!

La  final…un mic remember!