Am visat si m-am trezit!

Azi noapte mi-am visat fostii colegi de redactie…in vremurile in care eram „tanara si nelinistita”,  in care petreceam ore „fara numar” la birou scriind si concepand reviste, facand sedinte foto, alergand dupa interviuri, mediind conflicte aparute intre angajati si spargandu-mi capul in lupta cu sefii incapatanati carora nu le pasa de angajatii pe care eu ii aveam in subordine. A fost atat de real…atat de palpabil incat dimineata cand m-am trezit am fost putin dezamagita. Dar m-am trezit si mi-am dat seama de ceva….hei, crizele mele de stomac nu mai sunt atat de rele, am reusit sa scap de pericolul unui ulcer, seful ala barbos care isi permitea sa desconsidere oamenii nu mai exista (nici macar nu mai este sef!), trustul respectiva de presa a decazut rau, pe piata au aparut mult mai multe reviste, mult mai prost si in acelasi timp mult mai bine facute decat ce faceam noi, colegii mei au luat-o care incotro (majoritatea s-au reprofilat ca si mine si au „zburat” din presa cu viteza vantului!)..

Una peste alta sunt fericita…a fost un vis frumos, atunci a fost o realitate frumoasa care m-a invatat multe – cum sa iau suturi, cum sa dau suturi, cum e in varf cand ai plecat de jos, cum e sa cunosti oameni adevarati si cum e sa cunosti personaje. Atunci am invatat ca nu exista prietenie reala la birou, cum e lupta pentru ciolan, cum e sa ajungi sef peste oamenii care pana cu o zi in urma erau colegii si egalii tai. Am invatat cum e sa lupti pentru ei, pentru tine, am invatat sa apreciez „LUCRURI”.  Au trecut de atunci multi ani…dar mi se pare ca a fost ieri…inca aud melodiile de la radioul ticoului meu in timp ce ma luptam, seara,  prin nameti sa ajung de la Casa presei la Dorobanti unde locuiam inca cu mama si bunica mea. A fost magia mea, momentul meu de glorie profesionala si din fericire am totul negru pe alb, in colectia de reviste. Fiecare revista este o istorie, fiecare revista, este o poveste si o amintire. Cu toate astea nu m-am uitat prin ele de un secol pentru ca nu vreau sa ma gandesc la vremurile acelea. Am amintiri ducli- amare.

Am tinut legatura cu unii dintre colegii mei, cu unii o tin si acum, dar noaptea trecuta i-am visat, paradoxal pe doi din colegii cu care nu am mai tinut legatura. Unul din ei  mi-a fost un permanent suport, am colaborat intotdeauna minunat. Celalalt a fost exact opusul. Curiozitatea m-a impins sa ma uit pe internet si sa-i caut. Cel care mi-a fost perment suport a ajuns unul din cei mai „smecheri” oameni din publicitate si este plin internetul cu realizarile lui. Despre celalalt am aflat ca s-a apucat de facut fotografie pentru diverse publicatii.

Una peste alta…privesc in urma si nu regret nimic. A fost frumos, uneori imi este dor sa scriu ca „in vremurile bune” , dar nu cred ca m-as mai putea intoarce vreodata in presa romaneasca…nu in cea de acum care nu are absolut nici o legatura cu ceea ce faceam noi atunci! Nu spun asta pentru ca noi am fi fost perfectiunea sau cei mai smecheri (pentru ca nu eram!) ci pentru ca atunci presa se facea cu suflet, ne bateam capul cum ce, unde, cand, nu dormeam noaptea si ne gandeam ce sa mai inventam ca sa fim in top. Chiar daca stiam ca „traiam” prin publicitate refuzam sa traim „pentru publicitate” si icnercam mereu sa „scriem” nu sa copiem, nu sa traducem, nu sa batem repede cateva randuri la calculator pentru a mai umple o pagina. Fiecare sedinta foto era o noua provocare, o noua metaoda de a ne pune, la comun, capetele la contributie pentru a scoate ceva cu adevarat „occidental”. Azi…lucrurile stau altfel! 

Am visat si m-am trezit…cu un gust dulce-amarui, cu mancarime in degete pentru ca as fi vrut sa ma duc sa mai modific ceva la pagina la care lucram in vis (care apropo, arata spectaculos!). Am visat si m-am trezit cu gandul ca uneori iti face bine sa-ti amintesti de trecut, de oamenii carora le datorezi ceva. Azi noapte mi-am amintit de doi colegi. Cand m-am trezit mi-am amintit de omul caruia ii datorez faptul ca, la momentul respectiv, am ajuns acolo unde am ajuns, la omul care m-a invatat sa fiu o profesionista in meseria mea, la omul care m-a impins de la spate, care a avut incredere in mine si mi-a intins o mana cand nu eram decat o pustoaica in anul I de facultate…de omul care in 2 ani m-a invatat „pe bune” meseria de jurnalist, de omul care m-a invatat „pe bune” ce inseamna sa lucrezi in echipa, m-a invatat ca prietenia nu are ce cauta in relatiile de job si ca seriozitatea trebuie sa primeze indiferent de ce probleme ai in viata personala. Lui ii datorez amintirile astea frumoase. Din pacate n-am apucat niciodata sa-i multumesc pentru ca am preferat sa fiu naiva si sa cred ca voi avea timp s-o fac….”pentru ca oamenilor tineri si in puteri nu li se poate intampla nimic”, pentru ca „oamenii buni nu sunt atinsi de cancer sau orice alta boala de pe Pamant”.

Nu este o intamplare ca am visat, nu este o intamplare ca m-am dus cu gandul la el…Toata ziua m-am gandit daca sa scriu sau nu despre asta, m-am gandit de ce am visat taman acum…si de abia acum, cand am realizat ca maiine este 1 noiembrie am stiut ca trebuie s-o fac! Acum multi ani, pe 1 noiembrie, dupa ce imi facusem ucenicia in televiziune, omul despre care va vorbesc mi-a propus sa conduc, din punct de vedere editorial, proiectul unei reviste. A fost prima mea victorie in jurnalism, prima mea incercare grea si prima mea provocare reala. A fost inceputul…

Asa ca,  spun acum ceea ce as fi vrut sa am ocazia sa-i spun: Multumesc, Constantin Dragomir pentru tot ce ai facut pentru mine si nu te voi uita niciodata!

PS: Stiu ca poate pentru unii suna „lacrimogen”, dar eu sunt fericita …visul meu a avut un sens…sau a capatat un sens!

10 răspunsuri so far »

  1. 1

    abramburika said,

    Na, ca iar ne nimerim cu subiectele pe blog. Si eu tot despre foste locuri de munca am scris si amintiri … mai neplacute insa, la mine. Asta-i viata!!

    • 2

      oanamada said,

      Cred ca ne „vorbim inainte” 😀 :D! Ai dreptate, asita-i viata…compusa din placute si neplacute…si dulci-amarui! Mergem inainte!

  2. 3

    ayandari said,

    nu stiu de ce am fost sigura ca si tu esti jurnalista ca si mine :-D, fie jurnalist de profesie sau ca ai avut ceva „realtii” cu lumea presei, ai „condeiul ” usor si tot ce scrii ma duce cu gandul la anumite persoane care au trecut prin viata mea si lucrau in adevertising.Ciudat cum si eu ieri mi-am adus aminte insa fara sa visez de anii mei de mai demult cand am avut un alt job extra, ca sa-l denumesc acum, asa.Poate este ceva in aer…sau poate chiar avem acum o liniste interioara care ne permite sa ne gandim si la ceea ce nu poti gandi atunci cand esti prins cu jobul, obligatii zilnice, facturi, task-uri, deadline-uri.

    • 4

      ayandari said,

      am uitat sa scriu ca am „ascultat” sau mai exact am luat aminte la ceea ce mi-ai scris intr-un post de-al tau pe blogul meu,ai avut dreptate acela este si va ramane blogul lui Ayan si am separat total blogul copilului de ceea ce vreau eu sa scriu liber si fara frane , http://xelidonakiro.blogspot.com/:

    • 6

      oanamada said,

      Ayandari, da am fost jurnalist „de profesie” cu patalama la mana! 😀 In total vreo 15 ani….dupa care m-am reprofilat. Cred ca perioada asta cu amintirile, cel putin la mine, tine si de apropierea sarbatorilor. Intotdeauna, in apropiere de Craciun, ma „apuca” amintirile.

      • 7

        ayandari said,

        si eu sunt tot jurnalist cu patalama la mana :-D, eu am colaborat cu o revista vreo 2 ani dupa care am renunat ca faceam prea multe in acelasi timp si eu cred ca daca te apuci de prea multe odata nu termini nimic ca lumea asa ca am ales ceea ce-mi placea mai mult si ceea ce atunci imi aducea si castiguri mai mari.Despre amintiri…Sarbatorile sunt pentru multi o perioada nu numai a bucuriei dar si a nostalgiei puternice, sunt si eu incadrata in categoria de nostalgici incurabili ceea ce ne defineste ca fiind perosne sensibile, cred eu.Numai cand ai anumite sensibilitati sufletesti iti retraiesti cu drag clipe din trecut, asa-i?

    • 8

      oanamada said,

      Ayandari, da am fost jurnalist „de profesie” cu patalama la mana! 😀 In total vreo 15 ani….dupa care m-am reprofilat. Cred ca perioada asta cu amintirile, cel putin la mine, tine si de apropierea sarbatorilor. Intotdeauna, in apropiere de Craciun, ma „apuca” amintirile.

  3. 9

    Ciolitto said,

    Am lucrat si eu la o revista si mi-a placut, am avut ce invata si am vazut ce inseamna munca in echipa. Am ramas o echipa pe tot parcursul liceului si am participat la mai multe proiecte impreuna. Uneri, chiar si in ziua de azi, cand mai sunt pe acasa, ma implic in ceea ce se face in orasul natal. Am si eu oameni carora as vrea sa le multumesc pentru ca m-au sustinut si au fost alaturi de mine atunci cand am avut nevoie. Astfel de persoane sunt importante in viata noastre, in cariera noastra si ne aducem aminte cu drag de ei.

  4. 10

    oanamada said,

    Ciolitto….mi-ai adus aminte de revista scolii pe care o faceam eu …am ras de una singura amintindu-mi cum era sa fiu eu exmatriculata din cauza ca am scris acolo (eram in clasa a 12-ea) ca seria mea, adica toate clasele terminale, ii promite profesoarei de chimie (o spagara fara pic de rusine sau perdea!) ca vom construi o sina de tren din ala genul trenuletelor de la Disney cu care sa-si care, o strada mai incolo, unde locuia, toate spagile pe care le cerea si le primea! Cucoana a cerut consiliu prfesoral ca sa ne exmatriculeze pe mine si pe ceilalti care faceam revista, dar profesorii si directorul (care stiau cum e cucoana!) ne-au dat doar o mustrare (nici macar scaderea notei la purtare!). Stiam toti foarte clar ca madam nu are tupeul sa mearga la inspectorat pentru ca insemna sa-si bata cuie in talpi….si uite asa mi-ai adus aminte de inca o persoana importanta in viata mea…directorul scolii care imi este extrem de drag si care m-a sustinut intotdeauna in proiectele mele jurnalistice. 😀


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: