Soarele de pe strada mea!

Ora 14…  la coada la Kaufland! Broboada neagra de sub care iese parul alb ca neaua, ingrijit. Haine ponosite, lustruite de atata purtat, calcat si spalat. Haine curate, asa cum ii sta bine unui om care intr-o viata intreaga a tinut la o infatisare decenta. Privire trista, ingrijoarata….scoate din cos un pui, doua pungi de zahar si o punguta de napolitane varsate…incepe sa se caute in portofel…o hartie de 5 lei, inca una si foarte mult maruntis. Intr-un final imi dau seama ca ma zgaiesc la ea aproape nepoliticos, dar nu ma vede…este prea ocupata sa numere maruntisul!

Achit cumparaturile mele si pentru ca am si eu o bunica pe pamant si una in ceruri ma gandesc sa fac ceva. Ma duc catre ea si ii spun ” Va rog sa ma iertati, n-as vrea sa va simtiti jignita, dar am si eu bunici…pe unii nu-i mai am…v-ar deranja daca de Paste v-as face eu cadou acest pui?” Pentru prima data, dupa multa vreme, desi am mai fost pusa in astfel de situatii, m-am fastacit. Ochii ei au fost de vina! Avea o privire atat de vie, de patrunzatoare…ca aproape instantaneu mi-am dat seama ca n-am facut bine ca am intrebat-o.

Mi-a raspuns politicos ca imi multumeste ca „am suflet” si vreau sa dau pomana de Paste la oameni batrani, dar ca nu poate sa accepte pentru ca le-a cumparat ca sa dea si ea de pomana.

Am zambit amar si i-am urat Paste Fericit si sanatate si mi-a raspuns cu un zambet larg la urari.

Azi, viata mi-a dat o noua lectie: credinta invinge saracia!

Dincolo de lectia asta insa ma doare sufletul pentru toti acesti bunici si strabunici ai nostri care-si poarta si-si numara maruntisul din buzunare. Ma doare si mai tare pentru ca nu multi dintre ei mai au rude, copii sau nepoti dispusi sau capabili sa-i ajute cu ceva….

Demnitatea lor, mandria lor…felul in care se imbraca, se poarta si privesc in jur este de cele mai multe ori dezarmanta (in comparatie cu ceea ce traiesc si felul in care traiesc) si ma gandesc, cu multa tristete, ca generatia noastra, generatiile de dupa noi (vorbesc aici de o majoritate, nu de exceptii!) nu vor fi capabile sa fie asa…ei, batranii nostri, sunt „construiti” altfel – datorita vremurilor pe care le-au trait, datorita felului in care au trait, datorita valorilor care le-au fost imprimate.

Niciodata nu mi-a placut sa dau de pomana la biserica pentru ca acolo nu se mai aduna oamenii cu adevarat nevoiasi. Intotdeauna am preferat sa dau unor oameni care nu se agata de mine cu disperare cu acel „da-mi si mie, Dumnezeu sa-ti dea sanatate” prelung si mieros. Poate suna crud ceea ce scriu, dar anii mi-au demonstrat ca cei care ajung sa stea undeva ca sa primeasca pomana pentru ca intr-adevar au nevoie de ea ca sa traiasca sunt acele persoane pe care le vezi tacute, intr-un colt, ferite de gloata care aproape iti scormone in geanta…cu privirea in pamant, aceia pentru care saracie nu inseamna mizerie, murdarie…oricat de ponosite sau rupte ar fi hainele de pe ei. Intotdeauna, instinctiv m-am ghidat dupa ochii lor…si cred ca nu sunt singura! Urasc cersetorii „de profesie”, dar ador cu fiecare particica a corpului meu acei ochi ai batranilor carora le-am dat vreodata ceva, acei ochi care spun cat milioane de cuvinte, acele cuvinte simple, lipsite de prefacatorie si incarcate de suferinta…”Multumesc, sa te ajute Dumnezeu fetito!”.

Stiu, e o postare trista, total nepotrivita blogului nostru, dar nu m-am putut abtine…au trecut ore bune de atunci si ma tot gandesc la acea batrana….

Sa le dea Dumnezeu sanatate si putere batranilor asemenea ei ….