„Mami…tu esti in pozele astea? Ce frumoasa esti..ai si coronita de barbie si rochie mare ca a lui Barbie, rochie de printesa…unde erai? Uite-l si pe tati…ce frumos eeeee..are funda rosie la gat!”
Asta ma intreba fata mea, pe 18 iunie, in timp ce ne uitam la pozele de la nunta mea si a tatalui ei.
„Si fata aia mica cine este? ”
Este Miruna, mama…matusica ta! „Da de ce era asa mica?”
„Eu unde eram?”
Nu te nascusei mami….
Da, acum 5 ani nu mi-as fi inchipuit ca va veni ziua in care o mutrita mirata si incantata si un glascior dulce ca mierea ma va intreba asa ceva…nu puteam decat sa visez ….
Au trecut 5 ani..pe 18 iunie am tot incercat sa postez aceasta poveste, dar pur si simplu nu am avut cand.
5 ani..multi, putini? Nu stiu…frumosi? Cu siguranta! Agitati, frumosi, plini de provocari, plini de schimbari in viata noastra…plini de bucurii… dar mai presus de toate ne-a dat Dumnezeu cel mai frumos dar…pe Catinca.
Acum 5 ani si cateva zile…aveam emotii..MARI! Nu pentru ca ma maritam, deoarece era un gest firesc al multor ani de convietuire impreuna…ci pentru ca brusc ma vedeam in fata acelei povesti la care viseaza toate fetele…printesa pentru o zi, rochia alba de mireasa…o petrecere de pomina! Visam la nunta perfecta si Dumnezeu mi-a dat nunta perfecta! Nu o spun doar eu ci si multi dintre cei care au participat atunci…a spus-o si faptul ca aceasta nunta s-a terminat la 7 dimineata cu oameni care au dansat toata noaptea…oameni multi, atat de multi cum nu-mi imaginasem ca vor fi….oameni dragi, prieteni si familie…oameni care au vrut si au stiut sa se bucure cu si alaturi de noi. Dupa 5 ani am privit din nou toate pozele si mi s-a parut ca a fost ieri desi multe lucruri s-au schimbat de atunci. Mi-am amintit franturi de fraze, scene, scurte conversatii ca si cum as fi retrait momentele alea….
Nu, nu a fost o nunta oarecare…pentru ca cineva acolo sus a vrut sa-mi amintesc tot restul vietii de ea…a fost un cumul de sentimente..bucurie, emotie, veselie si chiar si frica! Da, da, frica…in timpul slujbei a fost cutremur si eu ma gandeam cum naiba mi se intampla tocmai mie si cum o sa fug eu din biserica cu ditamai tocurile si ditamai rochia. Ulterior, am vrut sa interpretez acest eveniment ca pe un alt semn al faptului ca viata mea, a noastra, nu trebuie sa fie niciodata lipsita de evenimente, nu trebuie sa fie niciodata plicticoasa..acum rad, dar cand vad pozele facute de fotograf in timpul cutremurului…ma tavalesc pe jos…aveam o mutra de toata jena…
Au trecut 5 ani…si nu ma simt altfel…nu ma vad altfel (nici macar nu ma vad foarte schimbata fizic!)…dar imi dau seama ca 5 ani inseamna foarte mult: ma uit la sora mea cat de mica era, ma uit la figurile oamenilor dragi, in viata carora s-au petrecut de atunci atat de multe evenimente…ma uit la chipul bunicii mele din partea tatalui, care si-a vazut visul cu ochii (acela de a ma vedea mireasa) si apoi s-a dus…ma uit la un chip tanar care mi-a fost drag, care a disparut brusc, intr-un mod absolut idiot din viata noastra…ma uit la prietenii mei care au devenit si ei parinti si imi dau seama ca totusi, 5 ani sunt multi!
Mai presus de toate insa…ma uit la chipul Catincai care priveste cu ochii mari pozele si se minuneaza si care incheie prin a spune..”cand o sa ma fac mare, vreau si eu o rochie cum ai avut tu!!!”. I-am promis cea mai frumoasa rochie de pe pamant, dar in gand mi-am spus ca as prefera, pe langa rochie, sa-i ofer cea mai mare fericire de pe Pamant, sa-i ofer amintiri frumoase, dragi, prieteni buni si multi… si mai ales o familie frumoasa asa cum am eu.
Au trecut 5 ani…am avut rochia alba de printesa si petrecerea de pomina, am avut lacul romantic, prietenii, familia, pe mama si bunica mea….am avut tot ce mi-am dorit si tot ce am visat pana atunci! Acum…il am pe sotul meu si pe Catinca…adica am TOT!












