O lume normala!

Azi, ne-am dus, ca de obicei, in parcul favorit, Georges Henri, sa ne jucam la leagane si mai ales la nisip. Imi este tare greu sa scriu acest post, dar o voi face, in primul rand pentru ca mi-as dori ca ceea ce am vazut azi, sa fie posibil si acasa, in Romania, fara ca parintii sa de bir cu fugitii si sa-si fereasca copiii „ca de ciuma”.

Pana azi, Catinca nu a vazut fata in fata un copil care sa aiba vreun handicap. Cand am ajuns la nisip era acolo un grup de copilasi (vreo 5) cu diverse probleme, in principal autism si sindrom Down. Ceea ce am vazut m-a cutremurat, m-a induiosat, m-a impresionat extrem de tare si m-a facut sa-i multumesc lui Dumnezeu, pentru a mia oara, in ultimii aproape trei ani, ca am un copil sanatos!

Ceea ce vreau sa povestesc insa tine de notiunea de „ACCEPTARE”, o notiune care, din pacate, am vazut ca inca nu este foarte prezenta in Romania. Parintii care au astfel de copii, ii feresc de ceilalti copii si o fac pe buna dreptate, pentru ca a lasa un copil cu dizabilitati, la joaca, cu ceilalti copii din parc poate trezi tot felul de reactii absolut aberante ale parintilor care au copii „normali”. Am spus intotdeauna ca normalitatea tine de fapt de niste reguli sociale …acceptarea tine insa de deschiderea unei societati si de dorinta de a integra in ea si pe cei care au avut mai putin noroc. Copiii de care va vorbesc erau insotiti de 3 femei care aveau mare grija de ei si ii urmareau pretutindeni. Cu toate astea, nu-i impiedica nimeni sa se amestece in grupurile de copii care se jucau, iar grupurile de copii (insotiti de parinti) ii acceptau ca atare in jocul lor. Sa va spun ca nimeni nu-si lua copilul de langa acesti copii? Sa va spun ca toti copiii sanatosi nu-i acceptau pe acesti 5 copilasi? Sa va spun ca vreo mama, mai mult sau mai putin grijulie se supara daca vreunul din copiii bolnavi incepea sa arunce cu nisip in toate directiile si-si lua degraba plodul de acolo ca sa nu fie „traumatizat”? NU, nu va voi spune asta. Va voi spune insa ca acesti copii, care in majoritatea timpului se tarau in 4 labe, se tavaleau prin nisip, mancau nisip, isi puneau nisip in haine-  erau integrati absolut in peisajul parcului si nimeni, dar absolut nimeni, nu si-a miscat sau nu si-a luat copilul de langa ei! O lume normala! O lume in care copiii mai putin norocosi au LOC fara a fi considerati niste ciudatenii traumatizante!

Catinca statea la umbra si se juca in nisip cu formele, impreuna cu o fetita de varsta ei. Una din ingrijitoare l-a adus aproape pe brate, pe unul din copii, un baietel de vreo 8-9 ani, la umbra, in spatele Catincai. La inceput, fi-mea nu l-a vazut. Apoi, privirea i-a fost atrasa de faptul ca micutul statea intins complet pe nisip si isi tot punea nisip in cap. S-a intors spre mine si m-a intrebat:

” Mami, de ce baietelul ala nu este cuminte? Isi arunca cu nisip in cap si se tolaneste pe nisip ca un cochon. Nu-l cearta mamica lui?”

I-am explicat ca baietelul este bolnav si nu face acest lucru pentru ca este rau ci pentru ca, fiind bolnav, nu-si da seama ca se murdareste. I-am explicat ca mamica lui (era prea complicat sa-i dau detalii privind ingrijitoarea) nu-l cearta pentru ca el oricum nu intelege si am rugat-o, sa-l lase sa se joace cu jucariile ei daca el va dori asta.

Baietelul era la numai 2 metri de ea si de cealalta fetita. Azi am inteles ca da, copiii au cel mai pur suflet. Numai faptul ca devenim adulti intr-o societate unde normalitatea este o „norma” stabilita de ceilalti adulti ca noi, reci si de multe ori indiferenti, ne strica aceasta puritate pe care o avem copii fiind. Cand baietelul s-a ridicat in fund (era destul de „prezent” desi suferea de autism) Catinca si fetita s-au dus langa el cu jucarii cu tot si i-au dat o lopatica. Imediat, a aparut langa el ingrijitoarea care i-a spus sa nu arunce cu nisip si sa se joace frumos cu fetitele. Nu l-au prea interesat jucariile pentru nisip in schimb a fost extrem de incantat de apa din galeata Catincai, galeata pe care a turnat-o sistematic pe haine, cu o precizie si o dozare impresionanta. Dupa aceea „a luat-o la fuga” in genunchi catre ingrijitoare, razand fericit.

Singurul lucru pe care l-a sesizat Catinca a fost asta: „mami, s-a udat tot pe haine…o sa se imbolnaveasca daca ramane asa ud!”

I-am privit pe fiecare, cu sufletul strans si da, pentru o clipa, m-am gandit ca poate Catinca nu ar trebui sa vada inca aceasta fata nefericita a vietii. Mi-am dat seama insa foarte repede ca sunt impinsa de „norme” sa gandesc astfel si ca daca fata mea are intrebari, voi sti ce sa-i raspund. Mi-am dat seama ca sufletul si ochii ei de copil percep cu totul diferit fata de mine, mi-am dat seama ca ceea ce fac eu si ceilalti parinti este normalitate.

M-am uitat la cei 5 copii cat de fericiti erau, intr-o lume numai a lor…si in acelasi timp intr-o lume a noastra, a celor care eram acolo. Mi-am amintit cu tristete de o scena din parcul Floreasca (Catinca avea un in jur de un an) cand la nisip a fost adusa o fetita intr-un carucior cu rotile, luata in brate de catre mama ei si pusa in nisip alaturi de ceilalti copii – in maxim 2 minute toti parintii si-au luat copii pe o raza de vreo 10 metri ca si cum acel copil ar fi fost „ciumat”. Mama nu a avut absolut nici o reactie…era obisnuita. Nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca un grup de copii, ca cei pe care i-am vazut azi, ar fi „poposit” intr-un parc de la noi….

Mi-au dat lacrimile cand au plecat…una din fetite a inceput sa planga cu sughituri pentru ca nu vroia sa plece…din nefericire, singura manifestare de protest pe care putea sa o aiba era acel plans …pleca dintr-o lume normala!

Mi-a fost ingrozitor de greu sa-i privesc si da, ziua mea nu mai este frumoasa pentru ca ma gandesc la chinul lor, dar mi-as dori sa pot sa fac, de fiecare data, ceea ce am facut azi: SA ACCEPT si sa traiesc INTR-O LUME NORMALA ca cea in care am trait azi. Vreau ca fetita mea sa invete sa pastreze aceasta normalitate, vreau ca fetita mea sa nu ajunga unul din acei copii care striga in gura mare in parc…”eu nu ma joc cu acel copil pentru ca este handicapat!”

Azi, in parc (in fundal, baietelul din povestea mea!)

Anunțuri

5 răspunsuri so far »

  1. 1

    ayandari said,

    Foarte trist ceea ce ai povestit.Poate ai citit postarea mea in legatura cu o faza care se referea la ACCEPTARE si TOLERANTA fata de semenii nostri, atunci cand Ayan si-a prins mana in sertar si avea o plaga la mana.Pe mine nu ma intristeaza, ci ma ingretoseaza faptul ca oricat l-as educa eu pe Ayan sa accepte si sa fie tolerant cu toti, chiar si cu cei care nu-s ca el, societatea in care va trai, il va face insensibil si-l va „cali” pentru a ramane indiferent la durerile si nevoile unor oameni cu probleme.Ma gandesc de multe ori cu mila groaznica la parintii care sunt damnati sa-si creasca copilasii cu probleme in tara asta.Bravo societatii belgiene, multa admiratie din partea-mi pentru faptul ca isi accepta semenii oricum ar fi ei !

    • 2

      oanamada said,

      Da, imi amintesc postarea ta, am citit-o! Stii ce este impresionant? tu spui „bravo societatii belgiene”….de fapt, societatea belgiana este formata dintr-un mix, sunt extrem de multi rusi, chinezi, indieni, arabi, negri…ce mai, toate natiile! fetita cu care s-a jucat catinca azi, cea din poza, era rusoaica. De uaici se poate trage o singura concluzie….ori oamenii astia s-au obisnuit cu ceea ce se intampla aici…ori noi (nu generalizez, dar majoritatea), in Romania suntem printre putinii care nu au invatat sa Accepte. Desigur, de multe ori intervine si ceea ce am simtit eu azi….sentimentul ca pur si simplu nu ma mai pot uita la acei copilasi, la cel fel de viata au…dar sfarsesti prin a-ti da seama ca a intoarce spatele si a te preface ca nu exista nu este o solutie, nu te fereste de realitate decat temporar.

  2. 3

    ayandari said,

    Eu cred ca „mixul” este obligat sa se cizeleze odata ajuns pe acele meleaguri, sunt niste reguli pe care vrei-nu vrei le accepti.Acolo nu poti sa te ridici tu , un venetic, sa injuri sau sa impingi un om cu probleme caci sunt toti impotriva-ti.Aici, in Romania, daca faci rau unui asemenea om batut de soarta, ceilelti idioti rad si te aclama ca la corida.
    Nu este vorba ca tu te-ai facut ca nu vezi, cunosc sentimentul de care vorbesti tu aici, este o mila amestecata cu durere pentru bietele sufletele mici si compasiune pentru cei care se vor chinui sa-i creasca.Una este sa nu te uiti la ei si alta este sa fii mitocan, sa-ti tragi ostantativ copilul si sa jignesti gratuit niste oameni care nu au ales sa fie altfel decat noi ceilalti.Foarte, foarte trist!

  3. 5

    Ghiocel07 said,

    Pe unde am umbla in luma, am admirat atentia care se da celor cu handicap si batranilor. Sunt persoane care merita toata atentia celor din jur. Din pacate la noi totul este pe dos. Nu dam atentie si pretuire nici macar celor supradotati, dar mite celor cu handicap. De persoanele in varsta ce sa mai vorbim….


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: