Recunosc, am scris cu emotie titlul. De ce? Pentru ca nu am mai scris cuvantul asta, referindu-ma la mine, de multa vreme. Ce m-a apucat? Pai sa va explic: ma simt onorata, ma simt multumita si da sunt fericita. De ieri pana azi am fost nominalizata de doua ori la categoria „cel mai bun blog de ziarist”….hihiiii, un blog de mama la o astfel de categorie, chiar e simpatic nu? Stiu, nu am sanse sa obtin vreun loc onorabil (nici nu consider ca l-as merita) in topul respectiv pentru simplu motiv ca nu mai sunt un ziarist „activ” de ceva anisori, pentru ca exista multi jurnalisti extrem de „prezenti”, talentati si activi care au blog. Dincolo de toate acestea ma simt minunat si vreau sa le multumesc celor doua doamne super dragute care m-au nominalizat la aceasta categorie si sa le marturisesc ca, pentru mine, nominalizarea lor, inseamna mai mult decat topul in sine.
Am iubit meseria asta, am facut-o din pasiune si cu pasiune, intr-o vreme cand Scoala de Jurnalism era „scoala” in adevaratul sens, intr-o vreme cand am avut ca indrumatori (ulterior unii mi-au devenit colegi, iar altii, adevarate talente, au disparut prea devreme de pe acest pamant) profesori deosebiti( Jana Gheorghiu, Mircea Toma, George Pruteanu etc), oameni care intelegeau si respectau deontologia profesionala, oameni care faceau aceasta meserie din pasiune si nu pentru ca „era la moda” sau pentru ca „se castiga bine” sau pentru ca „se putea ajunge vedeta la TV”. Am facut aceasta meserie pe vremea cand erai norocos sa ajungi sa faci practica la un ziar mare, iar daca erai bun, extrem de bun, erai invitat sa ramai. Da, am facut aceasta meseria cand inca Romania nu descoperise tabloidul in intreaga lui splendoare, dar facea pasi rapizi spre asta (va amintiti celebra gaina cu x capete din Evenimentul Zilei?), cand inca nu existau reviste de scandal, dar si cand acestea incepusera sa apara ca ciupercile dupa ploaie, cand miscarile culturale ale tinerilor post-decembristi insemnau ceva, cand lansarile de carte, expozitiile sau premierele aveau pagini dedicate in ziare (si nu cate o caseta amarata pe penultima pagina ca acum!)…
Ca atare, pot spune ca am intrat in lumea jurnalismului la putina vreme dupa Revolutie si am trait acolo toate schimbarile din media romaneasca, cu bune si cu rele…pana la un punct. Da, am pus punct, la un moment dat, cand mi-am dat seama ca nu mai vreau. Nu, nu era nevoie sa „resuscitez” pasiunea de a scrie, nu-mi lipseau subiectele, nu este vorba despre faptul ca nu imi gaseam „locul” (pe care l-am muncit pas cu pas si l-am avut!). Pur si simplu mi-am dat seama ca existau prea multe componente ale „ecuatiei” care ma nemultumeau.
Unul din profesorii mei din facultate ne spunea ca dupa Revolutie toata lumea s-a trezit ziarist si ca da, de scris putem scrie toti, dar ziaristi (in adevaratul sens al cuvantului) vom ajunge foarte putini dintre noi.
Stiu ca probabil foarte multi ziaristi (mai ales doamnele si domnisoarele ziariste) se vor simti atinse si suparate de ceea ce spun…dar, la un moment dat, in presa romaneasca a fost un boom de „pasiune” brusca pentru aceasta meserie….pasiune care continua (din ceea ce-mi spun fostii mei colegi) si azi, pasiune care a crescut, fetita cu fetita si fustita cu fustita, dupa lansarea Pro TV-ului, dupa lansarea MTV-ului, dupa ce au aparut emisiuni unde sunt cautate in general domnisoare. Prin 2002-2004 a fost o perioada de varf cand fiecare pustoaica nu facea altceva decat sa se viseze prezentatoare la TV sau oricum ziarista. Am trait perioada aia cu enervare – conduceam o publicatie si veneau tot felul de fete (stoluri, stoluri, vorba unui fost coleg al meu) in practica. In mintea lor (uneori la fel de scurta ca si fusta), jurnalismul se „practica” in fata unui birou, cu tocuri de 10 si zambet rujat la maxim. Sa le trimiti „pe teren”…pai iti faceai pacat ca isi rupeau frumusete de picioare…sa le tii la calculator, obositor frate, ca doar „practica” aia nu era decat o amarata de adeverinta de care aveau nevoie la facultatea pe care oricum o frecventau rar sau deloc. Daca aveai nenorocul sau ai un superior cu ochi alunecosi (pe mine m-a ferit Dumnezeu- nu de sef cu ochi alunecosi ci de studente din astea in, dar cunosc multe cazuri) care sa cedeze nurilor unei astfel de „studente” eminente si sa ti-o puna in brate /redactie…pai te umpleai de nervi. Ce te faceai insa daca nu aveai una ci mai multe din astea in redactie? Publicatia trebuia facuta/scrisa/editata/corectata etc….Acesta a fost unul din motive, ma saturasem de pile si pilosi care nu erau in stare nici sa copieze trei fraze, daramite sa le scrie. Ma saturasem sa vad cum toti cei care aveau intr-adevar valoare, incepeau sa primeasca lectii de jurnalism de la scribi
Al doilea motiv a fost acela ca odata ajunsa intr-o functie de conducere, mi-am dat seama ca se naruie tot ceea ce visasem eu in inocenta mea (prostia mea?!) despre meseria asta. Mizeria si compromisul erau prezente permanent, intr-un loc in care deontologia profesionala are pe prima pagina,pe primul rand cuvintele : sa nu dezinformezi, sa nu minti, sa nu manipulezi! Hahaha….Cititi ziare? Va uitati la TV? Cititi reviste pentru femei? Dezinformeaza, minte, manipuleaza erau si sunt si azi ( mai mult decat atunci) primele pe lista unui ziarist. Vrei sa supravietuiesti pe piata, iti trebuie bani, iti trebuie publicitate…le vrei? Pai bine, atunci ia de aici: manipuleaza, minte ca ala este cel mai bun produs din lume, pune-l la loc de cinste, ridica-l in slavi. Ca sa capeti publicitate iti trebuie audienta…pai da, iti trebuie, dar cum s-o capeti daca nu stii sa manipulezi, sa minti si sa dezinformezi fara sa te „miroasa” cititorul (telespectatorul). Aici intra in joc abilitatile tale de ziarist cu sau fara scoala de profil. La final, condimentam cu putina rautate, cu jocuri de culise, jocuri financiare (care arunca omul la gunoi fara sa clipeasca)…..Un cerc vicios, mereu si mereu…un cerc vicios in care la un moment dat eu una, dupa multe ture (ani), am ametit ca intr-un carusel si m-am dat jos.
In inocenta mea (sau sa-i spun iar prostie?) am continuat sa iubesc meseria de ziarist, sa pretuiesc ceea ce am invatat de la cei de la care am avut de invatat si sa sper, de pe margine, ca intr-o zi, voi gasi un „ceva” care sa ma faca sa ma intorc la „prima dragoste”. M-am reprofilat alegand un domeniu apropiat jurnalismului, un domeniu care ma tinea „conectata” la virusul meu preferat „scrisul” si la contactul cu fostii mei colegi ziaristi, acei colegi pe care ii pretuiam. Am ales PR-ul si, de pe partea cealalta a baricadei, noile generatii de ziaristi, aparuti ca ciupercile dupa ploaie, pareau si mai inspaimantatori decat „specimenele” de care ma lovisem eu. Cand primeam cate un telefon de la cate un „ziarist” care fara sa spuna macar „buna ziua” imi explica cu superioritate aproape insultatoare ce favor imi face el mie ca vine sa filmeze sau sa scrie despre locul unde „activam” ca PR…ii inchideam la fel de elegant telefonul in nas. Mi-au calcat „pragul” toate tipurile de media: ziare de scandal, ziare serioase, publicatii economice, publicatii de nisa, televiziuni…toate. Am ramas mereu si mereu (cu cateva exceptii!) cu acelasi gust amar…al omului care stie „cu ce si cum se mananca chestia respectiva” si tot continua sa isi raneasca gingiile in „oase”. Au trecut anii si cred eu, m-am maturizat…inocenta mi-a cam „trecut”, sperantele, la fel. Am ajuns insa sa vad ca da, jurnalismul este o adevarata „industrie”, atat de puternica, incat cine nu a fost in interior nu-si poate da seama de adevarata dimensiune si ca noi ziaristii suntem niste piulite mici, mici care ne insurubam care pe unde apucam si strangem, strangem….pana nu mai putem.
Hmmm…ati inteles ceva? Cred ca am innebunit sa scriu atata si cred ca deja v-am ametit…am pornit de la faptul ca sunt emotionata si ca sunt fericita ca am fost nominalizata si am scris toata postarea despre cat de „urata” e lumea jurnalistilor. Sunt sigura ca nu mai intelegeti nimic….
Da, presa este o particica de lume „murdara”. Am scris de rau, am scris lucruri urate…prezente insa, cu mici variatiuni, in toate meseriile. Noi, ziaristii suntem mai „cu mot” pentru ca noi avem o putere pe care alte meserii nu o au…aceea de a va face sa credeti, sa va uitati si sa faceti. Noi avem puterea sa va facem sa va speriati ca iar mor oameni in Romania de A1H1 si sa dati fuga sa va vaccinati – asta in timp ce in alte tari este deja epidemie de gripa A1H1 in toata regula si toata lumea o trateaza ca pe o gipa banala, iar raportul de morti nu se da la televizor ci intr-un buletin medical, disponibil pe internet. Da, ziaristii au puterea sa faca din nimic catastrofa si din catastrofa nimic, din inger, demon si invers. E corect? Nuuu, dar e normal. Asa se intampla peste tot in lume..la fel cum peste tot in lume sunt prezente problemele expuse de mine mai sus, in toata postarea mea. Ideea este: putem sa le acceptam si sa „traim” cu ele profesand mai departe in acel domeniu….sau putem sa coboram din carusel asa cum am facut eu….
Intrebare la final….si daca am ales sa cobor din carusel de ce naiba mi-e atat de dor sa scriu, sa simt mirosul ala de revista sau de ziar proaspat iesit din tipografie, sa simt trepidatia dead-line-ului, sa imi bag nasul in Mac cand se face machetarea, sa caut subiecte noi, sa pregatesc si sa documentez un reportaj, sa iau un interviu, sa scriu un editorial? De ce imi e atat de dor sa stau de vorba, ca pe vremuri, cu fostii mei colegi care au ramas in presa si nu au coborat din carusel, colegi pe care ii privesc azi le Tv sau ii citesc? De ce degetele mele au tacanit in tastatura toate randurile alea de mai sus si inima si creierul meu imi spun ca totusi iubesc meseria asta?
De ce ma simt onorata si fericita ca am fost nominalizata la aceasta sectiune?
Na ca am terminat…am batut campii cu sau fara gratie….dar chiar simteam nevoia sa fac asta…simteam nevoia de multa vreme sa „descarc” putin din gandurile mele legate de acest subiect. Va multumesc din nou pentru nominalizari, pentru toate, nu numai pentru acestea doua.
Later edit: mai jos, o poza de pe vremea cand scriam editoriale! 😀 (apropo de tocuri si rujuri – eram imbracata in blugi si adidasi, blana era doar pentru „poza” si dupa aceea am plecat pe teren!)
Soarele de pe strada mea! 