Hai sa vorbim despre…dependenta si independenta

Avand in vedere ca unele dintre voi mi-au trasmis mesaje cum ca le-a placut ideea provocarii pe diverse subiecte, reiau seria de postari. Azi am sa va spun parerea mea despre dependenta si independenta copilului fata de mama. Astept reactia voastra, comentariile si modul in care vedeti voi aceasta etapa din viata copiilor nostri.

Incep prin a va spune din start ca voi face abstractie de concepte citite sau necitite (daca le regasiti inseamna ca este absolut accidental) din „cursuri” de atasament parental. Cele care ma citesc stiu deja ca eu nu sunt adepta acestui curent (pentru ca eu asa il vad, ca pe un alt curent „la moda”) asa ca tot ceea ce scriu vine in mod natural, dupa cum simt eu ca ar trebui sa fie. Ca gresesc sau nu…asta ramane de vazut.

Subiectul de azi se refera in principal la dependenta copilului de mama si la felul in care am inteles eu ca trebuie s-o ajut pe Catinca sa-si dezvolte singura o latura independenta, sa invete sa faca „lucruri ” fara sa astepte sa o ajut eu, sa se joace si singura fara sa-i fiu eu mereu in spate ajutand-o etc. In mod cert, lucruri pe care noi, adultii le facem natural, mecanic uneori, pentru copiii nostri sunt adevarate pietre de incercare si aici ma refer de exemplu la incaltat, imbracat etc. Imi amintesc cat de greu mi-a fost mie s-o invat sa se incalte singura si cat de amuzant mi se pare inca, faptul ca nu reuseste defel sa puna pantoful stang in piciorul stang si cel drept in piciorul drept (oricat de multe metode am aplicat in acest sens). Desi mental imi tot spun ca este mica si ca trebuie sa invete lucruri de acest gen..intr-o perioada mai scurta sau mai lunga, uneori uit si ma trezesc avand pretentii prea mari de la un copil de aproape 4 ani. Chiar ieri m-am surprins usor iritata de faptul ca nu reuseste niciodata sa-si incheie nasturii la pantaloni, in schimb fermoarele si capsele la „joaca pe degete”. Acest lucru nu ma va determina defel sa caut pantaloni fara nasturi…din contra. Consider ca cea mai buna metoda este exercitiul, un exercitiu facut de la natural pana la mecanic. Asa cum a invatat sa se stearga dupa ce merge la wc (uneori mai bine, alteori mai superficial), asa cum a invatat sa nu se apropie de aragaz si de foc (din fericire vazand experienta mea si a tatalui ei care ne-am mai si ars) asa va invata sa faca orice. Dincolo de exercitiu si de o anumita rutina, mie una mi se pare extrem de important sa explici unui copil fiecare lucru care tie ti se pare natural (normal, il faci de-o viata nu?). A inchide ochii si a te gandi ca trebuie sa stie pur si simplu sau ca trebuie sa invete pur si simplu nu este suficient. Copilul meu, fiecare copil, e un omulet mic care descopera in fiecare zi, intreaba in fiecare zi, experimenteaza in fiecare zi. O alta etapa importanta in capatarea „independentei” este aceea de a-l LASA sa faca. Daca la fiecare pas aude „nu pune mana”, „nu face”, „ai trantit”, „ai murdarit” etc…va ramane, din punctul meu de vedere dependent si nu va face anumite lucruri decat cu sau supravegherea ta. Azi, spre exemplu, am gradinarit. Si-a dorit sa planteze, impreuna cu mine, in jardiniere, florile si semintele cumparate din Amsterdam. Am lasat-o si este inutil sa va spun cum arata terasa din curte dupa ce a „plantat” ea flori. I-am atras atentia ca cine face mizerie, curata la final. Independenta inseamna de foarte multe ori, ce spun, de cele mai multe ori, „efecte secundare” (mai ales in procesul de invatare) si trebuie sa invete sa si le asume (in cazul nostru sa mature terasa, lucru care oricum ii face mare placere!:D). Cand e vorba despre lucruri „fun” multi dintre noi ne bagam…totusi, nu cred ca am scapat vreuna de teama atunci cand e vorba de lucruri care pot deveni periculoase sau pot avea urmari urate. In acest caz, eu am preferat metoda „imitatiei”. A apucat-o pasiunea de bucatarit…i-am luat bucatarie pentru copii si i-am dat ocazia sa invete sa umble cu aragazul, cu cafetiera, cu prajitorul de paine…indepartand-o in acest fel de bucataria reala, dar ajutand-o sa deprinda alte abilitati care ii si imi sunt de folos. Ieri calcam si ea calca, pe masa ei de calcat si cu masina ei, la doi pasi de mine. Textul principal era „sa nu te apropii de masina mea ca uite frige, arssss, uite ce abur iese”. „Inlocuitoriii”, surogatele, contrar multor pareri, mie mi-au folosit pentru a o modela si a o invata lucruri pe care sa le evite pe „jucariile reale”.

Nu stiu cum sunt alti copii, Catinca nu a fost mamoasa. A avut intotdeauna, un soi de determinare a face lucrurile singura. Pana pe la 2 ani si jumatate, cand nu reusea, se enerva si incepea sa planga amarata rau. Apoi a inceput sa devina si mai voluntara si se incapataneaza sa faca pana reuseste. Daca tot nu reuseste apeleaza la ajutor. Am lasat-o de fiecare data sa se descurce, sa incerce, sa experimenteze, dar niciodata nu am ignorat-o: am stat langa ea, am incurajat-o, i-am explicat, de multe ori fara sa pun eu mana, dar am fost acolo. Independenta, dupa parerea mea nu se capata prin ignorare, prin nepasare, prin „lasa ca trebuie sa invete pana la urma”. Chiar si atunci cand esti adult, procesul de invatare exista, asa cum exista si un „cineva” care te ajuta sa inveti ceea ce mai tarziu va deveni un gest mecanic, o rutina. Cand te sui pentru prima data la volan sa faci scoala de soferi…nu-ti zice nimeni „ia volanul, uite cheia, da-i drumul si mergi”…asa ca da, independenta se invata desi dupa unele conceptii moderne ea se confunda, cu mare succes, cu indiferenta. Niciodata nu am sa pot sta pasiva sa-mi privesc fetita catarandu-se pe o plasa din aceea de la locurile de joaca, pentru prima data, a doua, a treia…si sa-mi spun in gand sau cu voce tare…”lasa, daca o sa cada, invata sa se tina mai bine, trebuie sa devina independenta si sa invete”. Voi sta in spatele ei, fara sa o ating, o voi sustine si o voi prinde daca aluneca sau pune piciorul gresit. Cam asa inteleg sa procedez cu orice altceva. 

De cand o am pe ea (as spune chiar datorita ei) am invatat sa creez lucruri cu diverse tehnici, spre exemplu am invatat sa decorez cu tehnica servetelului. Am invatat impreuna, si eu si ea…am experimentat pe proiecte comune. Am facut multe „creatii” impreuna. Acum am depasit aceasta etapa si fiecare dintre noi isi doreste sa faca propria creatie. Le facem impreuna, dar fiecare lucreaza pe proiectul ei. Independenta nu inseamna sa nu mai faci nimic impreuna cu copilul…inseamna sa-ti petreci timpul in doi, fiecare facand ceea ce-si doreste. Am vazut ca acest tip de independenta o ajuta pe Catinca sa invete sa „respecte” munca celuilalt…fie ca este vorba de curatenie, de calcat, de maturat, de curatat ciuperci, de jucat sau de creat. Facand singura, de bunavoie, cot la cot cu mine, ca pe o joaca sau ca pe ceva serios, invata ca nu este intotdeauna usor, ca poate fi obositor, ca poate presupune efort.

 Nu-i place sa faca curatenie si ordine (cui ii place). Cu toate acestea insist in a o invata mereu ca lucrurile se strang. Se pare ca am insistat suficient de mult pentru ca a ajuns sa ne reproseze uneori ca am lasat papucii nu stiu unde si s-a impiedicat sau ca e masa plina de lucruri si nu are unde sa coloreze etc :D.Pentru mine conteaza enorm…cu atat mai mult cu cat o vad ca ia papucii si ii muta la locul lor, cu un gest tafnos-nervos (probabil ma imita! :D). Strangerea lucrurilor este „foarte obositoare” si are de fiecare data nevoie de sustinere….adica ceva de genul „ok, eu fac curatenie…dar ajuta-ma si tu”. Aici intervine realismul…nici nu are 4 ani…cum m-as putea astepta sa stranga maldarele de jucarii singura? O ajut, dar de fiecare data ii subliniez ca daca intinde jucarii in toata casa va avea din ce in ce mai mult de strans.

Nu-mi place sa „speculeze” prin lene. Atunci cand o surpind ca nu vrea sa faca lucruri singura, doar pentru ca-i este lene sau doar pentru ca n-are chef…nu cedez. Catinca a mancat singura, cu lingurita si apoi cu furculita de foarte mica. Datul cu lingurita in gura a incetat rapid la noi, tocmai pentru ca, voluntara fiind, a invata repede si si-a dorit repede sa se hraneasca singura. A avut insa perioade (mai ales cand manca carne) in care ii era lene sa manance  si cerea sa-i dau in gura. N-am ras de ea, nu am incercat sa-i creez un sentiment de vinovatie…pur si simplu am incercat sa o mobilizez explicandu-i ca la gradinita nu va avea cine sa-i dea in gura si va ramane nemancata, ca daca o vor vedea alti copii s-ar putea sa creada ca ea este foarte mica si asta pentru ca toti copiii de varsta ei se hranesc singuri etc.

O sa spuneti ca sunt usor nebuna: la 3 ani Catinca batea deja cuie si insuruba cu surubelnita electrica. Meritul apartine bunicului patern, mare mester in toate ale mesteritului. Tati i-a spus ca daca ii arata Catincai cum se fac lucruri sa o si invete sa le faca si sa-si asume tot procesul, inclusiv riscurile. Acum, aflu ca fata mea este mai talentata la ale tehnicii si mesteritului  decat taica-su si mai ales decat mine. Nu si-a dat cu ciocanul peste degete (fie el si din ala micut)…stie sa-l foloseasca. Stie ce este aia surubelnita, smirghel, trafalete etc.

Ma veti intreba pana unde merge „acordarea” sentimentului de independenta…pai, din punctul meu de vedere cred ca este un lucru care tine de fiecare parinte in parte, de cat de conservator este, de cata rabdare are, de cat  curaj are…Cred ca tine si de fiecare copil in parte: cunosc fetite care au bagat andrele in priza…pentru ca puteau (cu parintele in aceeasi camera, un parinte atent de felul lui). Fiecare copil este unic si este datoria noastra, ca parinti, sa stabilim limite, sa incurajam directii sau, din contra, sa restrictionam anumite „zone”.

Uite un lucru la care eu n-am incurajat „independenta”. La un moment dat, Catinca incepuse sa fie atrasa de calculator. I-am cumparat un laptop mic…care nu face altceva decat sa cante daca apesi anumite butoane. Aveam la dispozitie zeci de modele, educative, care o invata sa numere, sa faca, sa dreaga. Am ales insa sa o invat ca un computer este un aparat la care se lucreaza, la care taticii mai asculta si muzica in timp ce lucreaza, la care mai poti vedea, ocazional, cate un film etc…nu un obiect la care ne jucam jocuri. Daca vrea sa umble la computerul meu..o las…dar nu vrea. Eu sunt multumita cu „minciuna” mea mascata, cu atat mai mult cu cat, multi copii de varsta ei stiu deja sa se joace pe computer, lucru care mie mi se pare de neacceptat. Nu judec parintii care-i lasa…dar ma intreb cum vor mai descoperi acei copii joaca, in adevaratul ei sens daca deja, la aceasta varsta butoneaza la joculete?

Ajung acum pe terenul spinos al altei fatete a independentei: dormitul si tot procesul de culcare. Am intalnit copii „dresati” care la 3 ani fac dus singuri, se imbraca singuri si se culca singuri. Spun in mod brutal „dresati” pentru ca cazul despre care vorbesc eu…este chiar un dresaj, parintii lor alegand aceasta modalitate din lipsa de interes, de timp si de chef. I-au invatat ce au de facut si isi vad de viata lor. O metoda extrema care functioneaza tehnic si mecanic. Este totusi lipsita de sentiment pentru ca asa cum spuneam independenta nu inseamna indiferenta.

Am intalnit si cealalta extrema (mai des decat pe prima)- copii care refuza sa se culce fara un parinte langa ei, care nu adorm decat daca sta mami, buni, tati etc, daca sunt leganati, bibiliti…etc (aici nu vorbim de cazuri particulare ci de cazurile in care acest lucru este un obicei creat cu buna stiinta de  parinte). O alta extrema nejustificata din punctul meu de vedere. Dependenta aceasta este un teren propice pentru rasfatul excesiv si nu este nici pe departe o atitudine echilibrata pentru a crea un teren propice unui copil independent. Spun asta pentru ca foarte putini dintre copii care se incadreaza in acest „sistem” de culcare accepta medii noi, se adapteaza la medii noi de somn, etc ceea ce creaza, de ce sa nu o spunem si pe asta, o lipsa de independenta aa parintilor. Cunosc persoane care isi lasau musafirii singuri in living si se duceau sa culce copilul (amandoi sau doar unul din ei)  care refuza sa adorma fara unul din ei. Nu le placea situatia, dar nu aveau ce face pentru ca asa se obisnuise copilul. La al doilea copil, nu au mai repetat „obiceiul”.

Catinca doarme singura de cand s-a nascut. Ii place sa doarma cu mine in pat, dar acest lucru este o exceptie, facuta din cand in cand, sau atunci cand este foarte bolnava. Cu toate astea, ritualul culcarii rimeaza intotdeauna cu „impreuna”. Stau cu ea cand se dezbraca, o ajut sa se imbrace, ii citesc o poveste, ii cant un cantec, o pup, o jughinesc, radem putin si apoi ne spunem noapte buna. Lumina se stinge ea se culca si eu plec. Ii ofer independenta, dar nu o privez de momente frumoase, magice, de care imi aduc si eu aminte din copilaria mea.Si stiti ce…extrem de rar s-a intamplat ca fata mea sa simta nevoia de „ceva in plus”, rar s-a intamplat sa ma roage sa mai stau cu ea cateva minute pe intuneric, sa nu plec…atat de rar incat le pot numara pe degete. Deduc din asta ca ii ofer ceea ce are nevoie.

Acum ca v-am povestit experientele mele si felul in care vad lucrurile…astept sa-mi spuneti voi cum vedeti independenta/dependenta. De unde pornim si unde ne oprim? Cat de independent trebuie sa fie un copil si de la ce varsta incepe „educatia” in acest sens?

Anunțuri

7 răspunsuri so far »

  1. 1

    Critic said,

    Poza este superba,articolul la fel.
    Eu nu pot raspunde ,neavand copil.
    Dar din punctul meu de vedere „copil” fiind,am fost dependenta de tatal meu si mamei ii ceream independenta:))

  2. 2

    vavaly said,

    Eu cred ca cu cat ii facem pe ei mai dependenti de noi ne taiem foarte mult si din propria noastra independenta. M-a amuzat povestea cu fierul de calcat si alte jucarii care imita electrocasnicele. Si eu i-am cumparat lui Dante un fier de calcat si la fel e si la noi , el ma imita calcand o bluzita, pana se plictiseste si isi vede de alte jucarii. cutitase de plastic cu care il las sa mai taie cate ceva, il las sa dea pe razatoare, sa stoarca portocale cu storcatorul lui, sa bata ouale pentru omleta sau prajitura. Cu cat ii arat si stie mai multe cu atat se intampla mai putine accidente. Adultii sunt cei care evalueaza pericolele si atata vreme cat o actiune este supravegheata cu atentie si inteleasa de catre copil pericolul se diminueaza foarte mult iar copilul se dezvolta mai sigur pe el si mai independent.
    De acord cu tine, copilul nu trebuie dresat pentru a le fi comod parintilor dar nici hranit cu lingurita pana cand merge la scoala.
    Acum eu cred ca depinde si de fiecare copil dar depinde de parinti (mai ales de mama) sa il cunoasca foarte bine si sa isi dea seama de ceea ce poate sau nu poate face, de abilitatile pe care le are , de gradul de independenta innascut al copilului. De exemplu copilul meu obisnuieste sa se intoarca cu spatele la mine cand adoarme, iar acum a ales singur sa doarma in patut. Nu ar fi avut nici un sens sa il legan, sa il iau in brate sa l adorm atata vreme cat copilul mi-a aratat clar cum ii este mai bine.
    Mai sunt si situatiile in care parintii si-au dorit foarte foarte mult acel copil, l-au asteptat ani de zile si este firesc sa se poarte cu acel copil cu o atentie deosebita, sa aiba tot timpul teama ca se poate intampla ceva rau. Dar sunt si situatii vazute de mine in care in jurul unui copil de 3 ani jumatate stateau si parintii si bunicii la topogan , ajutandu-l sa urce pe scari, prinzandu-l la coborare, ingroziti sa nu cada copilul din cauza unei scanduri rupte (pe care si copiii mai mici stiau sa o ocoleasca) , in timp ce acel copil dadea semne clare ca poate si vrea si singur, se vedea ca este agasat de prezenta atator adulti in jurul sau. Da , acestea sunt exagerari care nu fac decat sa taie elanul unui copil , ducand la puturosirea acestuia , urmarile fiind crearea unui mic dictator in familie.
    Desi de multe ori sunt tentata sa judec cand vad anumite situatii , ba chiar le si spun parintilor ca isi pot da copilul mai tare in leagan ca nu va pati nimic, de exemplu, m-am invatat sa numai trag concluzii. In spatele fiecarui comportament se poate afla o cauza (poate acel copil a cazut din leagan ptr ca a fost dat prea tare iar acum parintele este foarte atent). Stiu ca de multe ori sunt exagerari, dar pana la urma cel mai mult ma intereseaza ca copilul meu sa creasca atat cat este posibil de independent , sa cunoasca mediul in care traieste prin proprii sai ochi si propriile experiente, sa fie capabil sa ia propriile decizii atunci cand va ajunge adult iar eu sa ii fiu doar o prietena cu care sa se consulte, nicidecum cea care ii va dicta ce sa faca.

    • 3

      oana said,

      Hihii…eu sun mama aia care-si pazeste copilul langa tobogan! 😀 Sunt ingrozitor de stresata de cataratul pe leagane (centre din astea de joaca) pentru ca la un moment dat, cand avea un an si putintel, fi-mea a cazut de pe un tobogan (din ala cu trepte din lemn)…sub ochii lui taica-su care nu a mai apucat s-o prinda. Din fericire nu s-a lovit foarte rau, dar s-a dus de-a dura vreo 6 trepte fapt care a „blocat-o” foarte multa vreme. Chiar si in ziua de azi ii este frica si pentru ca ii este frica sta incordata…si cand sta incordata e si ma stangace etc. Noi o incurajam sa se catere si se pare ca a avut efect, dar e nesigura…isi doreste sa urce, dar o face cu un soi de stangacie care ma face sa stau s-o pazesc langa leagan.
      Mare dreptate ai cu chestia cu aratatul care diminueaza accdientele…si eu sunt de aceeasi parere. Pup

  3. 4

    Beatrice said,

    Eu cred uneori ca sunt mai dependenta decat ea.Am incercat mereu sa nu fiu exagerata si cred ca in genere am reusit,insa din anumite cauze(adica lipsa de ajutor)am facut unele mici greseli.Adica fiind mereu pe fuga,i-am dat sa manance,desi avea si ea mereu o lingurita in mana pe care uneori o folosea,iar alteori nu,desi nu am stopat niciodata incercarile ei,ci am incurajat.Pana sa poata sa se dea jos din patut,dormea singura,adica venea ora de somn,o puneam in patut si ieseam din camera.Dupa,nu a mai functionat,oricat am incercat si am fost de perseverenta.Nu intotdeauna functioneaza teoria.Ca si cu olita.Am pus fata pe olita de cand a stat in fundulet,nu a refuzat niciodata olita,insa nu o cere nici acum,decat dimineata cand se trezeste.Foarte,foarte rar se intampla sa faca noapte,ea nemaifacand de mai bine de un an(noaptea).
    Eu cred ca nu mereu functioneaza anumite teorii.Nu spun ca sunt perfecta,pentru ca imi este foarte teama sa nu-mi fac copilul dependent de mine pentru ca stiu fooooarte bine ce inseamna si nu-mi doresc sa fac aceasta greseala.Insa nu intotdeauna reusim sa avem rezultatul scontat.
    Pup fetele frumoase.

    • 5

      oana said,

      Bea, da ai dreptate, teoriile nu functioneaza intotdeauna. Cum spun de multe ori, fiecare copil este unic…liniile „directoare” exista, dar nu le poti aplica identic la toti copiii. Eu am pus fata pe olita destul de tarziu si dupa 2 zile am reununtat pentru ca am inteles ca o fac degeaba…olita era un obiect de joaca si atat pentru ea…in schimb a descoperit din prima si cu mare interes de a imita wc-ul si colacelul adaptor. Acum, la aproape 4 ani i se intampla destul de rar sa aiba nevoie la wc noapte, iar daca are, de regula, se duce si rezolva singurica problema. Eu ma trezesc in 9 cazuri din 10 pentru ca am somn d eiepure si o aud, dar de multe ori ma intorc pe cealalta parte stiind ca se descurca.

  4. 6

    adelamaria said,

    Ca si in multe alte situatii, cred ca secretul sta in echilibru. Si mai cred ca nu suntem toti la fel. Si ca nici copiii nu-s. Si ca pe langa ceea ce-ti propui constient sa faci, mai influenteaza si sub-constientul si genetica si mediul :))
    Nana inca nu se joaca singura mai mult de 10 minute. Si atunci de obicei suntem „certate”:)…Nu stiu daca e vorba de lipsa independentei – inclin sa cred ca nu – pur si simplu inca are nevoie sa invete sa se joace…Incerc sa gasesc un echilibru intre joaca cu mami/tati/buni, joaca cu alti copii/joaca singura.
    Nana e perfect capabila sa manance singura. E o artista cand mananca inghetata! 😀 La ciorba?…Ii dau eu :))…
    Nana stie sa se imbrace cu o rochita simpla, fusta, chilotei, poate si un pantalon (daca o las…)…Nu prea am rabdare, dar asta se va mai regla atunci cand va merge la gradi 🙂
    Stie sa se incalte cu balerinii. Nu stie sa lege sireturi. Stie sa incheie nasturi (mari). Nu nimereste sa incheie capse 😀 Cu fermoare n-am incercat 😀
    Stie ca jucariile se strang. N-o face mereu.
    Stie s-o imbrace pe Barbie si in real (papusa) si in virtual (pe PC).
    Nana poate sa adoarma singura. Dar, din nou, cel mai probabil daca o face, suntem „certate”:) Doarme in patul ei de cand a venit de la maternitate, dar raman in camera ei, citind, vorbind (sau adormind!!) pana adoarme si ea…Imi place asa si ii place si ei…Dar stiu ca poate si altfel.
    E Nana un copil mai degraba independent decat dependent? Din punctul meu de vedere, dupa standardele mele, da! E mai curajoasa si mai nazdravana decat poate mi-ar placea mie :D…
    Insa in aproape 4 ani de zile am invatat sa nu mai supra-analizez totul. Ea m-a invatat sa-mi accept propriile limitari si pe cele ale altora. M-a invatat toleranta si ma invata increderea si speranta. Increderea ca fiecare din noi primeste exact cat poate duce. Speranta ca daca te straduiesti, totul va fi bine la final :))

    • 7

      oana said,

      Daca-ti spun secretul cum s-o faci sa se joace si singura…imi spui si tu secretul cum s-o fac sa umble cu nasturii? Tot ceea ce ai enumerat tu se numeste normalitate. Este exact ceea ce spuneam si eu, suntem diferiti si totusi independenta/dependenta exista. Nu numai la lucrurile enumerate de tine. Nana se imbraca singura pentru ca ai incurajat-o sa faca asta sa/si pentru ca si-a dorit asta mobilizata fiind de un „ceva”. Cunosc insa copii care nici la 5 ani nu sunt capabili sa-si puna o fusta sau un chilot..pentru simplul motiv ca nu au fost lasati. Directia pe care vroiam eu s-o dau acestei postari era de fapt catre exagerari intr-o directie sau alta…Cu alte cuvinte ai rezumat tot din prima propozitie: echilibrul este baza. Numai ca vezi tu….fiecare intelege echilibrul aplicand niste filtre proprii! 😀


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: