Archive for Ianuarie, 2012

Nu aude bine, dar macar e politicoasa!

E vorba de Catinca! 😀  De o vreme incoace…cam de 3 saptamani mi s-a parut mie ca parca nu aude, dar am pus-o pe seama faptului ca e tot timpul cu capul in nori…da, da, tot eu sunt, mama aia panicoasa care sare in sus la primul stranut al copilului, nu ma recunoasteti? 😀

In ultima saptamana „sesizatul” a devenit o certitudine cand, in mod repetat, nu ma auzea pe mine, pe mama, pe bunica-mea…care vorbeam langa ea. Vorbisem oricum cu un bun prieten, medic ORL-ist specializat in pediatrie sa o duc s-o vada inainte de a pleca pentru ca a ramas cu fornaiala aia cumplita dupa ultimii muci (a trecut o luna si jumatate si sforaie de zici ca este un marfar in miniatura, fara sa aiba muci).  Ca sa fac si eu haz de necaz….fi-mea nu aude, dar macar este politicoasa….”poftim???????” a devenit un cuvant foarte prezent in limbajul ei in ultima saptamana.

Ieri am fost la prietenul meu la clinica…si primul lucru (desi ma dusesem pentru nas, repet) a fost sa-i spun ca am impresia ca fi-mea nu aude bine si ca o suspectez ca are ditamai dopurile in urechi („boala” de familie…luata evident, de la maica-sa!). S-a pus omul pe studiat copilul …cand i-a bagat camera in prima ureche…..trona acolo un mare dop, lipit bine de timpan si intarit ca lemnul. A doua ureche…idem. Nu ma pricep eu sa detectez ce arata camerele astea medicale, dar pana si eu care nu ma pricep m-am prins ca bietul copil e „buchonat” zdravan. Ca atare…ieri am pus apa oxigenata…ca sa mai dezlipim putin dopurile acelea (ca nu a vrut sa i le scoata pentru ca a zis ca o chinuie si ca o va irita si o va durea din cauza ca  sunt lipite rau). Eu, care nu suport sa-mi umble cineva la urechi (sechele ale multiplelor otite din copilarie) lacrimez si mi s eface stomacul ghem cand ii pun apa aia in urechi (ma trec toti fiorii), iar ea rade de nu mai poate si spune ca o gadila. Azi am fost sa le scoatem…prietenul nostru lucreaza si la Grigore Alexandrescu…. am zacut pe acolo prin curte pana am intepenit de frig (eu ca ea era blindata) si am plecat pentru ca el inca nu venise (nici acum nu stiu pe unde a bantuit ca nu l-am mai intrebat la 5 cand m-a sunat intrebandu-ma unde sunt). Asa ca…pentru moment sunt tot la capitolul „POFTIMMMM?”! De maine insa trecem sigur la ala „Nu mai tipa asa la mine!” pentru ca la 12 ne ducem sa extragem inamicii.

In ceea ce priveste fornaiala…este exact ce ma asteptam sa fie …niste ditamai polipii (mai  sa fie ca a luat de la mine tot ce-i mai rau!) pe care, dupa spusele prietenului nostru „trebuie sa luam in considerare serios sa-i scoatem la primavara”. Nu sunt foarte convinsa ca vreau asta, cu atat mai mult cu cat, subsemnata, operata la 5 ani de polipi, are polipii refacuti…nu la marimea de atunci, dar oricum. Pe de alta parte, stiu din experienta mea si a altora, cat de chinuitori sunt afurisitii astia si cat de complicat este sa traiesti cu ei in nas: nu poti respira ca lumea, aduni toti mucii din lume, te chinui etc….desi taica-su este si mai sceptic decat mine, iar mie imi tremura sufletul de frica numai cand ma gandesc la o potentiala operatie de polipi…totusi ma gandesc ca am scapa-o de multe belele si chinuri…imi amintesc de mine cat de bine imi era dupa ce am scapat de ei si cat m-am chinuit din cauza lor. Ma gandesc sa mai stau pana la primavara sa vad cum evolueaza cu „mucelile”. Pentru moment facem un tratament cu aerosoli 6 zile si luam si putin zyrtec….am cumparat chiar si aparat de aerosoli (ca in Belgia nu pot face asta…acolo il inchiriezi CAND si DACA iti da medicul reteta pentru asa ceva). De altfel chiar si domn’ doctor ne-a zis acum ca este indicat sa am unul in casa pentru ca, un alt motiv pentru care m-am dus este acela ca de la ultima „muceala” de 3 saptamani ii tot curge sange din nas. S-a dovedit ca s-a sensibilizat mucoasa extrem de tare, este foarte uscata (de la picaturi si apa de mare) si are cojite care, atunci cand se rup, curge sange….ca atare, aerosolii cu ser fiziologic trebuie sa inlocuiasca, o buna bucata de vreme de acum inainte, picaturile (sau macar sa fie majoritari in comparatie cu acestea).  Oricum…mare distractie cu aparatul de aerosoli! Am gasit unul la Help Net, un Omrom in oferta, pentru copii…la masca se ataseaza un ursulet sau un iepuras din plastic (jucarele frate nu gluma!), iar Catinca deja stie sa-l monteze, sa-l demonteze, sa-l porneasca…tot…mai putin sa dozeze solutiile.

Cam asta despre noi…revenim

 

Comments (10) »

Puiule imi spui o poezie?!

Recunosc, mie una, cand aud aceasta fraza, imi creste pulsul si simt cum mi se ridica parul in cap si se face ca al Tinei Turner (in vremurile ei bune!). De ce oare, noi romanii, avem damblaua asta cu poeziile? De ce copilul meu trebuie sa stie tone de poezii ale unor poeti deveniti oale si ulcele de multa vreme? De ce, la gradinitele romanesti, in loc sa-i invete sa fie creativi, sa le dezvolte imaginatia, sa-i invete mai mult sa cante, sa faca miscare….ii pun sa invete tone de poezii? Cosmarul continua si in scoala primara pana la terminarea liceului. La orice serbare te duci, bietii copii recita, recita si iar recita, parintii se umfla in pene (oare au impresia ca inteligenta are legatura cu capacitatea de memorare?!)….la scoala ajung sa urasca literatura din cauza ca trebuie sa invete ca papagalii. Nu sunt incurajati sa gandeasca liber, sa scrie liber, sa creeze povestile lor, sa citeasca ceea ce le place. Cele mai frumoase lecturi ale copilariei mele sunt cele imprimate de parinti si de bunici, cele scolare, devenind in 9 cazuri din 10 niste corvoade din care copilul, adolescentul nu mai ajunge sa inteleaga nimic. Imi aduc aminte cu drag, chiar si acum, cum, adolescent fiind, scotoceam cu bunicul meu in bibiloteca lor si ma ajuta sa-mi aleg cartile spunandu-mi despre fiecare scriitor, in ce stil scria, ce scria….

Vorbeam cu fina mea care are baietelul la o gradinita unde se invata poezii de cate 8-10 strofe…si nu cate una….cate 3-4  DE CE? Rostul poeziei, asa cum o vad eu acum, cu ochi de adult, este acela de a crea o stare de bine, de a citi o literatura (pe cale de disparitie zic eu) care-ti induce o anumita stare….nu poti citi poezie oricand si oricum. Nu este la fel ca in cazul unui roman, a unei nuvele pe care o poti citi pe bucati, tinand cartea in poala, in metrou sau printre picaturi, acasa.  Poezia este o stare, este un moment, este o „chestie” care-ti ramane in minte daca ai si ambientul necesar. Cum se poate astepta cineva ca un copil sa inteleaga o poezie si mai ales sa invete sa iubeasca poezia daca din secunda 1, de la gradinita, este imbuibat cu tone de poezii…este nevoit sa inghita strofe dupa strofe?

In ziua de azi, daca un copil nu stie poezii este privit chioras…de fapt parintele este privit chioras pentru ca „nu-l educa”….hmmmm…care este utilitatea invatatului poeziilor, pe de rost? Alta decat aceea de a-l forta sa memoreze niste strofe, ca un papagal  si de a face „frumos” in fata unor „neni si a unor tanti” care-l pun pe micut sa spuna poezii, ca sa-l aplaude la sfarsit si sa-i ofere un biscuite pe sistemul „recompensa pentru catel”?

Catinca stie cateva poezii banale gen poeziile de o strofa, doua pentru copii mici si vreo doua poezii serioase, mai lungi, de genul poeziilor Otiliei Cazimir. In afara de poezia pentru Mos Craciun nu mi-am batut capul si nici nu am vrut s-o chinui sa invete poezii. Din fericire, gradinita belgiana pune accentul pe cantece (cantece insotite de cele mai multe ori de instrumente muzicale folosite chiar de copii sau insotite de chitara pe care o foloseste educatoarea) si pe dezvoltarea imaginatiei si a creativitatii. Nu vreau sa invete tone de poezii, dar de citit citim poezii. Eu i le citesc, ne distram, le comentam. Le recitim dupa o vreme, descoperim noi sensuri! Aceasta este in viziunea mea modalitatea de a o face pe fata mea sa iubeasca poezia. Ca persoana inclinata spre literatura, spre zona „umanista” nu spre cea „realista”, mi-a placut enorm sa citesc, am citit tone de carti, tot ce-mi pica in mana….dar am urat intotdeauna poeziile pe care am fost fortata sa le invat pe de rost. Le urasc si in ziua de azi…tocmai pentru ca nu am fost lasata sa le „inteleg”, sa le „gust” adevaratul sens….a trebuit sa le memorez pentru ca TREBUIA.  Ei bine, in cazul Catincai NU TREBUIE. Din fericire! Prefer sa o las libera sa se bucure de poezie si timpul imi demonstreaza ca nu gresesc, cel putin in ceea ce o priveste pe ea (nu stiu daca acest lucru se aplica la toti copiii). Poezia Otiliei Cazimir cu venirea lui Mos Craciun a memorat-o jumatate (si sunt multe strofe) dupa prima citire…pentru simplul fapt ca nu i-a spus nimeni ca TREBUIE s-o retina. Am recitit-o si a invatat-o aproape pe toata….mai erau doar doua strofe…ei bine alea doua, ultimele, au fost cel mai greu de invatat. Vina a fost a mea pentru ca am gresit si i-am zis ca trebuie sa le invatam si pe acelea ca sa ii spuna poezia Mosului si din momentul acela totul a devenit mai greu. Nu mai repet eroarea facuta!

Pentru mine ramane un mare mister programa scolara si cea a gradinitelor….de ce? Cum sa ajungi sa-l iubesti pe Eminescu, pe Blaga, pe Nichita si pe atatia altii (care da, saracii sunt oale si ulcele, dar au scris minunat) daca stai si faci analiza pe text, vers cu vers si daca la  ti-au fost bagate cu polonicul pe gat? Cum sa ajungi sa intelegi si sa iti formezi o parere proprie, ca adolescent vorbesc, despre o scriere sau alta (aici extindem si la  toata literatura) daca ti se „vand”, chiar de catre profesorii tai,  comentarii tipice, trase la indigo generatie dupa generatie despre ceea ce a vrut sa spuna nenea poetul in poezie?! L-am urat pe Sadoveanu….desi toata lumea imi explica mie la scoala cat de frumos scrie el…ma apuca un casacat nene…de-mi trosneau falcile….cartile lui erau somniferul perfect pentru mine. L-am adorat insa pe Eliade….desi, la vremea respectiva, in programa scolara era numai Maitrey si toata lumea imi spunea ca sunt o ciudata ca imi doresc sa-mi pice un astfel de subiect la bac….l-am iubit si pentru ca profesorii nu erau atata de extaziati si nu-mi vindeau concepte „predefinite” despre ceea ce a vrut el sa spuna in scrierile lui….lipsa de „tipare” in ceea ce-l priveste mi-a oferit ocazia sa visez, sa inteleg dupa imaginatia mea, sa lucrez singura cu textul si sa-l simt. La fel si cu poeziile….degeaba le bagam copiilor pe gat tone de versuri daca nu le oferim si minima ocazie sa le „proceseze” asa cum vor ei sa le proceseze.

 De ce este Eminescu cel mai mare poet al romanilor? Dupa cantitate? De ce nu Blaga, de ce nu Nichita sau altul, oricare altul. Eu mi-am raspuns la intrebarea asta, inca de prima data cand am citit pentru scoala, Sarmanul Dionis care mie una mi s-a parut o stupizenie. Voi? A nu se intelege ca nu-mi place Eminescu, imi place si il consider mare….dar daca ar fi sa fac un top pe bune….nu cred ca acest top ar putea exista la modul la care este facut conventional in tara noastra: fiecare a avut momentele lui de geniu si fiecare a scris lucruri remarcabile asa cum fiecare a scris si o mie de porcarii. Stiu, o sa-mi ridic pe multi in cap…nu dati cu rosii….e doar parerea mea. 😀

Revenind la „puiule imi spui o poezie”…am capatat obiceiul sa raspund eu in locul Catincai cu un „Nu” foarte ferm. Ma deranjeaza, mai tare decat ma deranja cand eram copil si toata lumea tragea de mine sa „fac frumos Bubico” si sa recit. Ma deranjeaza pentru ca stiu ce simte, ba parca simt eu frustrarea la dublu,  pentru ca ea nu a fost crescuta cu astfel de tipare si de constrangeri. Imi doresc sa citeasca si vreau sa citeasca carti, sa le simta foaia, sa le simta mirosul tipografic….sa stie ce inseamna cartea ca obiect. Vreau sa citeasca poezie cand are chef si sa o simta, sa vrea sa o inteleaga, sa-i creeze o stare anume….nu sa fie un robotel care recita. Singura exceptie pe care o fac, de dragul copilariei si a traditiei este cea de Craciun…cand ii spui Mosului o poezie….in rest…”Nu tanti, nu-ti spun o poezie ca n-am chef! Daca am chef…ma ofer singura, fara sa-mi ceara cineva!”

Comments (4) »