Da, chiar, de ce ar merge un copil de clasa intai la biblioteca sa imprumute carti daca nu stie sa citeasca? Asta a fost una din intrebarile pe care mi le-am pus acum 3 saptamani, prima data cand Catinca a venit fericita acasa cu o carte imprumutata de la biblioteca: „Je suis le plus beau!”. Povestea de cateva pagini a unui lup care se crede cel mai puternic si mai ales cel mai frumos. Frumos ilustrata, cu coperta lacuita si cateva randuri scrise pe fiecare pagina. Ea si-a ales-o! Azi a dus-o inapoi si a venit cu alta! Le fel de fericita…asta este despre girafe „Comment les girafes disent-elles maman?” (Cum spun girafele mama?)
Eu mi-am raspuns la intrebarea din titlu acum 3 saptamani cand, stand de vorba cu ea. Le place sa mearga la biblioteca si scoala incurajeaza (ca sa fiu cinstita, nu numai ca incurajeaza, participarea este obligatorie) din plin acest lucru pentru ca isi aleg carti interesante din care citesc acasa, impreuna cu parintii sau pur si simplu (daca parintii nu au timp de ei) identifica imagini si creeaza o poveste. Le place mai ales pentru ca, de regula, cand duc o carte inapoi isi spun unii altora cum a fost cartea lor si practic doar fac schimb de carti intre ei. Isi povestesc cartea, isi impartasesc impresii despre ea…se lauda si, mai nou, vad ca fi-mea incepe sa identifice cuvinte (v-am mai spus eu ca aici e alt sistem de invatare a scrierii si lecturii)…ca atare incepe sa descifreze, putin cate putin cuvinte care o duc catre tema cartii. Le place pentru ca au consilieri in biblioteca, care ii pot ajuta sa gaseasca o carte pe o tema anume (ce-si doresc ei) si pentru ca de 3 ori pe luna, parinti volutari vin sa le citeasca povesti in biblioteca. Le place pentru ca la clasa toata lumea a imprumutat carti si se discuta saptamanal despre cate una din aceste carti .
Azi mi-a spus ca a luat aceasta carte pentru ca prietena ei Clemence a avut-o si i-a spus ca este „minunata!!!”.
Asadar, azi o voi lasa sa o rasfoiasca singura, asa cum am facut cu prima carte si apoi o vom citi impreuna…timp de 3 saptamani. Cu alte cuvinte, i-o voi citi de mai multe ori, pana o va invata si va incepe sa urmareasca singura, pagina cu pagina, ceea ce citesc…Cam asa este sistemul pe aici.
Ca mama, ca om care a iubit cartile toata viata lui si care, copil fiind, „manca” carti dimineata, pranz si mai ales seara (pe sub patura cand trebuia sa doarma)…sunt fericita pentru ca ii vad atractia pentru carte. Oricat de moderni am fi, oricat de „tehnologici”, nimic, dar nimic nu se compara cu o carte tiparita. Eu una asa simt!
Soarele de pe strada mea! 