Archive for Educatia parintilor

Provocarea de vineri!

Laura  are un blog interesant. L-am citit intodeauna cu placere, chiar daca nu am avut timp nicodata sa intru in „joc” atunci cand ea a propus cate ceva. In fiecare vineri lanseaza o provocare…o tema la care cine vrea si cine are placere se alatura. Saptamana aceasta m-a prins intr-o dispozitie de blogareala si cu putin timp liber asa ca, in sfarsit, dau si eu curs unei provocari.  In aceasta saptamana provacarea o constituie  „gadgeturile” de bucatarie. Nu sunt o mare bucatareasa, nici nu ma pasioneaza din cale afara gatitul. Am inceput sa prepar altceva decat fripturi la gratar si cartofi si oua…dupa ce am nascut-o pe Catinca.  Din fericire am un sot care nu si-a luat nevasta pentru ca vroia o bucatareasa care sa-i puna mancarea calda pe masa cand ajunge acasa…intotdeauna, pana sa o avem pe fata, ajungeam de la birou si unul si celalalt aterizand in prealabil pe la parintii nostri care ne cam dadeau sa si mancam…asa ca nu aveam nevoie sa gatim! De cand exista Catinca insa m-am apucat serios de bucatareala…mi-am umplut casa cu tot felul de carti, tot felul de reviste cu retete, mi-am luat tot felul de aparate si aparatele minune si a inceput sa-mi placa. Nu gatesc in fiecare zi (mai ales de cand merge la gradi), nu gatesc orice, nu gatesc precum mama sau soacra mea….nici nu vreau sa visez ca o sa ajung sa le fac vreodata concurenta (:D)- prefer sa gateasca ele in continuare cel mai bine! Cu toate astea, dorindu-mi sa fiu foarte atenta ce si cum mananca fata, am preferat sa invat sa gatesc cat mai sanatos si nu sa cumpar porcarii, in primul rand pentru ea. Din fericire, dintr-o mare fericire, am un copil extrem de mancacios. Mananca orice i se da, are foarte putine alimente pe care le refuza pe motiv ca nu-i plac, suporta bine orice combinatii de legume si primeste extrem de usor alimente sau preparate noi. Chiar si in aceste conditii incerc tot timpul sa fac in asa fel incat mancarea sa fie atractiva si din punct de vedere vizual, coloristic etc. Pe copii ii atrage, ii distreaza si intotdeauna mananca mai cu spor daca le place cum arata.

Gadget-ul de bucatarie cel mai nou l-am achizitionat de la un targ de handmade la care am fost acum vreo luna, la Namur. Nu stiu ce cautau nenii aia la un targ de handmade, dar am stat vrajita in fata standului lor si am cascat ochii la ceea ce faceau cu aparatelul. La finalul demonstratiei n-am plecat cu mana goala ci cu aparatul de mai jos care stie sa faca…..flori. Flori din legume, din orice fel de legume, oricat de tari sau de moi ar fi. Flori atragatoare care fac si pe cel mai lingav copil sa manance un morcov, o telina sau alta leguma cruda. Aparatul este de fapt o ascutitoare de dimensiune mare, putin mai „desteapta” decat o ascutitoare banala. A costat 10 euro si deja si-a scos banii. Florile din imagine au fost devorate la 10 minute dupa ce le-am facut si de atunci am mai incercat cu ridiche si cu pastarnac.

Comments (10) »

Bucurii simple…

Azi am avut ocazia sa-mi reamintesc un lucru pe care-l facea Catinca, bebelus fiind: se bucura de etichete, nu de jucarii. Putea sa fie jucaria-jucariei…cea mai mare bucurie a ei era sa se joace cu etichetele, sa le stranga intre degetele, sa le studieze.  O bucurie sincera, pentru un lucru la care, noi, adultii ne uitam cu indiferenta, pentru un lucru banal.

Dumnezeu ne-a dat sansa sa-i putem oferi Catincai tot ceea ce-si doreste. Putine lucruri le-a cerut si nu le-a primit, chiar daca nu pe moment (in primul rand din ratiuni educative). Intodeauna m-am lovit de ideea preconceputa pe care o au multi din jurul meu…cum ca daca ii oferi tot ce-ti cere, nu va mai aprecia nimic. Am incercat sa pastrez masura, chiar si atunci cand nu mi se parea ca ar trebui s-o fac- numai sa nu creasca copilul „razgaiat” si lipsit de apreciere.

De multe ori tatal ei imi spune ca are prea multe jucarii si nu se joaca cu ele, nu le apreciaza. Da, are prea multe jucarii, sunt acord cu asta si am inceput sa reduc ritmul …macar eu pentru ca la cati prieteni, bunici, nasi, unchi si fini are…ritmul tot nu s-a redus. 😀 Am orientat lucrurile catre achizitii practice, creative, cu o finalitate etc. Cu toate astea va spun sincer, pentru ca stiu si stau cu ea toata ziua…se joaca cu absolut toate jucariile pe care le are, prin rotatie, dupa toane si chef.

Ei bine, azi mi-au fost daramate toate aceste mituri, azi mi-am amintit sa-mi ascult mai atent copilul si azi mi-am amintit de Cati mica.  Ne-am dus in Cora (unde apropo au schimbat cosurile cu unele noi si smechere, cu scaun de copil care suporta greutate pana la 130kg – pentru ce oare?). Am suit-o in carutul de cumparaturi si am pornit. Trebuia sa-i iau papuci noi asa ca ne-am oprit la raion sa incercam papuci…s-a indragostit iremediabil de o pereche de papuci (gen printesa spunea ea) cu cine altcineva decat „Hello Kitty”. Niste papuci banali, din panza…i-am luat. A fost atat de indragostita de ei si atat de fericita  incat, ca niciodata, mi-a spus intr-o ora de cumparaturi, „te iubesc, esti cea mai buna mamica din lume” de 100 de ori. Urmatoarea achizitie a fost o cutie dreptunghiulara (cu Barbie) de pus jucariile. Are capac si poate fi bagata usor sub pat (de fapt pentru asta este conceputa). Aveam nevoie de ea pentru ca masinutele Catincai zac maldar (da, da masinute, nu radeti!) si nu au un loc al lor. O alta achizitie pentru care am primit de nenumarate ori multumiri si iubiri si pupicuri.  Momentul suprem al acestor manifestari a fost la plecare cand, dupa ce am dat-o jos din carut, a venit si s-a agatat de mine ca o maimutica, m-a strans tare in brate si mi-a zis:

„Simti cat de tare te strang…uite asa de mult te iubesc eu pe tine, mamica cea mai buna si frumoasa din lume”.

Ohhh…da, evident ca am dat apa la soareci ca doar sunt si eu om! 😀

Si-a luat papucii strans in brate si s-a suit in masina. A ajuns acasa si i-a desfacut, i-a pus repede in picioare.

Bucurii simple…stateam si ma gandeam…de cand nu m-am bucurat eu de o pereche de papuci de casa? Habar n-am. De o cutie nu mai zic…

De ce am scris postarea asta? Pentru ca „mitul” copilului care primeste tot si nu apreciaza nimic pentru mine nu mai exista. Desigur, copilul cere, cere si tot cere pe tot parcursul copilariei, apoi in adolescenta iar cere si in mod evident trebuie sa existe niste limite. Catinca nu este genul care sa se dea cu fundul de pamant daca nu-i iei, nu este nici genul care sa multumeasca infinit cand ii iei ceva, dar nici copilul care are impresia ca totul i se cuvine. Ziua de azi mi-a demonstrat, o data in plus niste lucruri: copiii stiu  sa se bucure de lucruri simple, pentru ei nu valoarea este cea importanta ci ceea ce-si doresc cu adevarat. Ceea ce pentru noi pare important, frumos, de exceptie, pentru ei poate sa nu insemne nimic si invers. Catinca stie sa refuze ceva daca nu-si doreste acel ceva si eu ma bucur ca face asta …am vrut sa-i cumpar, la Amsterdam, papuci de casa..erau dn plus, copie perfecta dupa papucii traditionali olandezi si nu i-a vrut, nu i-au placut. Am intrebat-o de doua ori si a refuzat. Eu am gresit! Eu am vrut sa-i cumpar ceva ce-mi placea mie, iar copilul a avut inteligenta sa-mi dea acest semnal- „”nu, nu-i vreau”. In concluzie, copilul stie, simte si de multe ori e mai bun decat noi. Trebuie doar sa fim atenti la semnale, iar el va multumi fara sa fie invatat sau indemnat sa faca asta, va multumi din suflet. Oare asta nu darama un alt mit- acela ca noi ii invatam pe ei? Oare, de multe ori, nu ei ne invata pe noi?

As vrea sa ma invete Catinca cum sa ma bucur din nou de lucuri simple: de o eticheta, o cutie de plastic sau o pereche de papuci de casa….

Comments (18) »

Hai sa vorbim despre…dependenta si independenta

Avand in vedere ca unele dintre voi mi-au trasmis mesaje cum ca le-a placut ideea provocarii pe diverse subiecte, reiau seria de postari. Azi am sa va spun parerea mea despre dependenta si independenta copilului fata de mama. Astept reactia voastra, comentariile si modul in care vedeti voi aceasta etapa din viata copiilor nostri.

Incep prin a va spune din start ca voi face abstractie de concepte citite sau necitite (daca le regasiti inseamna ca este absolut accidental) din „cursuri” de atasament parental. Cele care ma citesc stiu deja ca eu nu sunt adepta acestui curent (pentru ca eu asa il vad, ca pe un alt curent „la moda”) asa ca tot ceea ce scriu vine in mod natural, dupa cum simt eu ca ar trebui sa fie. Ca gresesc sau nu…asta ramane de vazut.

Subiectul de azi se refera in principal la dependenta copilului de mama si la felul in care am inteles eu ca trebuie s-o ajut pe Catinca sa-si dezvolte singura o latura independenta, sa invete sa faca „lucruri ” fara sa astepte sa o ajut eu, sa se joace si singura fara sa-i fiu eu mereu in spate ajutand-o etc. In mod cert, lucruri pe care noi, adultii le facem natural, mecanic uneori, pentru copiii nostri sunt adevarate pietre de incercare si aici ma refer de exemplu la incaltat, imbracat etc. Imi amintesc cat de greu mi-a fost mie s-o invat sa se incalte singura si cat de amuzant mi se pare inca, faptul ca nu reuseste defel sa puna pantoful stang in piciorul stang si cel drept in piciorul drept (oricat de multe metode am aplicat in acest sens). Desi mental imi tot spun ca este mica si ca trebuie sa invete lucruri de acest gen..intr-o perioada mai scurta sau mai lunga, uneori uit si ma trezesc avand pretentii prea mari de la un copil de aproape 4 ani. Chiar ieri m-am surprins usor iritata de faptul ca nu reuseste niciodata sa-si incheie nasturii la pantaloni, in schimb fermoarele si capsele la „joaca pe degete”. Acest lucru nu ma va determina defel sa caut pantaloni fara nasturi…din contra. Consider ca cea mai buna metoda este exercitiul, un exercitiu facut de la natural pana la mecanic. Asa cum a invatat sa se stearga dupa ce merge la wc (uneori mai bine, alteori mai superficial), asa cum a invatat sa nu se apropie de aragaz si de foc (din fericire vazand experienta mea si a tatalui ei care ne-am mai si ars) asa va invata sa faca orice. Dincolo de exercitiu si de o anumita rutina, mie una mi se pare extrem de important sa explici unui copil fiecare lucru care tie ti se pare natural (normal, il faci de-o viata nu?). A inchide ochii si a te gandi ca trebuie sa stie pur si simplu sau ca trebuie sa invete pur si simplu nu este suficient. Copilul meu, fiecare copil, e un omulet mic care descopera in fiecare zi, intreaba in fiecare zi, experimenteaza in fiecare zi. O alta etapa importanta in capatarea „independentei” este aceea de a-l LASA sa faca. Daca la fiecare pas aude „nu pune mana”, „nu face”, „ai trantit”, „ai murdarit” etc…va ramane, din punctul meu de vedere dependent si nu va face anumite lucruri decat cu sau supravegherea ta. Azi, spre exemplu, am gradinarit. Si-a dorit sa planteze, impreuna cu mine, in jardiniere, florile si semintele cumparate din Amsterdam. Am lasat-o si este inutil sa va spun cum arata terasa din curte dupa ce a „plantat” ea flori. I-am atras atentia ca cine face mizerie, curata la final. Independenta inseamna de foarte multe ori, ce spun, de cele mai multe ori, „efecte secundare” (mai ales in procesul de invatare) si trebuie sa invete sa si le asume (in cazul nostru sa mature terasa, lucru care oricum ii face mare placere!:D). Cand e vorba despre lucruri „fun” multi dintre noi ne bagam…totusi, nu cred ca am scapat vreuna de teama atunci cand e vorba de lucruri care pot deveni periculoase sau pot avea urmari urate. In acest caz, eu am preferat metoda „imitatiei”. A apucat-o pasiunea de bucatarit…i-am luat bucatarie pentru copii si i-am dat ocazia sa invete sa umble cu aragazul, cu cafetiera, cu prajitorul de paine…indepartand-o in acest fel de bucataria reala, dar ajutand-o sa deprinda alte abilitati care ii si imi sunt de folos. Ieri calcam si ea calca, pe masa ei de calcat si cu masina ei, la doi pasi de mine. Textul principal era „sa nu te apropii de masina mea ca uite frige, arssss, uite ce abur iese”. „Inlocuitoriii”, surogatele, contrar multor pareri, mie mi-au folosit pentru a o modela si a o invata lucruri pe care sa le evite pe „jucariile reale”.

Nu stiu cum sunt alti copii, Catinca nu a fost mamoasa. A avut intotdeauna, un soi de determinare a face lucrurile singura. Pana pe la 2 ani si jumatate, cand nu reusea, se enerva si incepea sa planga amarata rau. Apoi a inceput sa devina si mai voluntara si se incapataneaza sa faca pana reuseste. Daca tot nu reuseste apeleaza la ajutor. Am lasat-o de fiecare data sa se descurce, sa incerce, sa experimenteze, dar niciodata nu am ignorat-o: am stat langa ea, am incurajat-o, i-am explicat, de multe ori fara sa pun eu mana, dar am fost acolo. Independenta, dupa parerea mea nu se capata prin ignorare, prin nepasare, prin „lasa ca trebuie sa invete pana la urma”. Chiar si atunci cand esti adult, procesul de invatare exista, asa cum exista si un „cineva” care te ajuta sa inveti ceea ce mai tarziu va deveni un gest mecanic, o rutina. Cand te sui pentru prima data la volan sa faci scoala de soferi…nu-ti zice nimeni „ia volanul, uite cheia, da-i drumul si mergi”…asa ca da, independenta se invata desi dupa unele conceptii moderne ea se confunda, cu mare succes, cu indiferenta. Niciodata nu am sa pot sta pasiva sa-mi privesc fetita catarandu-se pe o plasa din aceea de la locurile de joaca, pentru prima data, a doua, a treia…si sa-mi spun in gand sau cu voce tare…”lasa, daca o sa cada, invata sa se tina mai bine, trebuie sa devina independenta si sa invete”. Voi sta in spatele ei, fara sa o ating, o voi sustine si o voi prinde daca aluneca sau pune piciorul gresit. Cam asa inteleg sa procedez cu orice altceva. 

De cand o am pe ea (as spune chiar datorita ei) am invatat sa creez lucruri cu diverse tehnici, spre exemplu am invatat sa decorez cu tehnica servetelului. Am invatat impreuna, si eu si ea…am experimentat pe proiecte comune. Am facut multe „creatii” impreuna. Acum am depasit aceasta etapa si fiecare dintre noi isi doreste sa faca propria creatie. Le facem impreuna, dar fiecare lucreaza pe proiectul ei. Independenta nu inseamna sa nu mai faci nimic impreuna cu copilul…inseamna sa-ti petreci timpul in doi, fiecare facand ceea ce-si doreste. Am vazut ca acest tip de independenta o ajuta pe Catinca sa invete sa „respecte” munca celuilalt…fie ca este vorba de curatenie, de calcat, de maturat, de curatat ciuperci, de jucat sau de creat. Facand singura, de bunavoie, cot la cot cu mine, ca pe o joaca sau ca pe ceva serios, invata ca nu este intotdeauna usor, ca poate fi obositor, ca poate presupune efort.

 Nu-i place sa faca curatenie si ordine (cui ii place). Cu toate acestea insist in a o invata mereu ca lucrurile se strang. Se pare ca am insistat suficient de mult pentru ca a ajuns sa ne reproseze uneori ca am lasat papucii nu stiu unde si s-a impiedicat sau ca e masa plina de lucruri si nu are unde sa coloreze etc :D.Pentru mine conteaza enorm…cu atat mai mult cu cat o vad ca ia papucii si ii muta la locul lor, cu un gest tafnos-nervos (probabil ma imita! :D). Strangerea lucrurilor este „foarte obositoare” si are de fiecare data nevoie de sustinere….adica ceva de genul „ok, eu fac curatenie…dar ajuta-ma si tu”. Aici intervine realismul…nici nu are 4 ani…cum m-as putea astepta sa stranga maldarele de jucarii singura? O ajut, dar de fiecare data ii subliniez ca daca intinde jucarii in toata casa va avea din ce in ce mai mult de strans.

Nu-mi place sa „speculeze” prin lene. Atunci cand o surpind ca nu vrea sa faca lucruri singura, doar pentru ca-i este lene sau doar pentru ca n-are chef…nu cedez. Catinca a mancat singura, cu lingurita si apoi cu furculita de foarte mica. Datul cu lingurita in gura a incetat rapid la noi, tocmai pentru ca, voluntara fiind, a invata repede si si-a dorit repede sa se hraneasca singura. A avut insa perioade (mai ales cand manca carne) in care ii era lene sa manance  si cerea sa-i dau in gura. N-am ras de ea, nu am incercat sa-i creez un sentiment de vinovatie…pur si simplu am incercat sa o mobilizez explicandu-i ca la gradinita nu va avea cine sa-i dea in gura si va ramane nemancata, ca daca o vor vedea alti copii s-ar putea sa creada ca ea este foarte mica si asta pentru ca toti copiii de varsta ei se hranesc singuri etc.

O sa spuneti ca sunt usor nebuna: la 3 ani Catinca batea deja cuie si insuruba cu surubelnita electrica. Meritul apartine bunicului patern, mare mester in toate ale mesteritului. Tati i-a spus ca daca ii arata Catincai cum se fac lucruri sa o si invete sa le faca si sa-si asume tot procesul, inclusiv riscurile. Acum, aflu ca fata mea este mai talentata la ale tehnicii si mesteritului  decat taica-su si mai ales decat mine. Nu si-a dat cu ciocanul peste degete (fie el si din ala micut)…stie sa-l foloseasca. Stie ce este aia surubelnita, smirghel, trafalete etc.

Ma veti intreba pana unde merge „acordarea” sentimentului de independenta…pai, din punctul meu de vedere cred ca este un lucru care tine de fiecare parinte in parte, de cat de conservator este, de cata rabdare are, de cat  curaj are…Cred ca tine si de fiecare copil in parte: cunosc fetite care au bagat andrele in priza…pentru ca puteau (cu parintele in aceeasi camera, un parinte atent de felul lui). Fiecare copil este unic si este datoria noastra, ca parinti, sa stabilim limite, sa incurajam directii sau, din contra, sa restrictionam anumite „zone”.

Uite un lucru la care eu n-am incurajat „independenta”. La un moment dat, Catinca incepuse sa fie atrasa de calculator. I-am cumparat un laptop mic…care nu face altceva decat sa cante daca apesi anumite butoane. Aveam la dispozitie zeci de modele, educative, care o invata sa numere, sa faca, sa dreaga. Am ales insa sa o invat ca un computer este un aparat la care se lucreaza, la care taticii mai asculta si muzica in timp ce lucreaza, la care mai poti vedea, ocazional, cate un film etc…nu un obiect la care ne jucam jocuri. Daca vrea sa umble la computerul meu..o las…dar nu vrea. Eu sunt multumita cu „minciuna” mea mascata, cu atat mai mult cu cat, multi copii de varsta ei stiu deja sa se joace pe computer, lucru care mie mi se pare de neacceptat. Nu judec parintii care-i lasa…dar ma intreb cum vor mai descoperi acei copii joaca, in adevaratul ei sens daca deja, la aceasta varsta butoneaza la joculete?

Ajung acum pe terenul spinos al altei fatete a independentei: dormitul si tot procesul de culcare. Am intalnit copii „dresati” care la 3 ani fac dus singuri, se imbraca singuri si se culca singuri. Spun in mod brutal „dresati” pentru ca cazul despre care vorbesc eu…este chiar un dresaj, parintii lor alegand aceasta modalitate din lipsa de interes, de timp si de chef. I-au invatat ce au de facut si isi vad de viata lor. O metoda extrema care functioneaza tehnic si mecanic. Este totusi lipsita de sentiment pentru ca asa cum spuneam independenta nu inseamna indiferenta.

Am intalnit si cealalta extrema (mai des decat pe prima)- copii care refuza sa se culce fara un parinte langa ei, care nu adorm decat daca sta mami, buni, tati etc, daca sunt leganati, bibiliti…etc (aici nu vorbim de cazuri particulare ci de cazurile in care acest lucru este un obicei creat cu buna stiinta de  parinte). O alta extrema nejustificata din punctul meu de vedere. Dependenta aceasta este un teren propice pentru rasfatul excesiv si nu este nici pe departe o atitudine echilibrata pentru a crea un teren propice unui copil independent. Spun asta pentru ca foarte putini dintre copii care se incadreaza in acest „sistem” de culcare accepta medii noi, se adapteaza la medii noi de somn, etc ceea ce creaza, de ce sa nu o spunem si pe asta, o lipsa de independenta aa parintilor. Cunosc persoane care isi lasau musafirii singuri in living si se duceau sa culce copilul (amandoi sau doar unul din ei)  care refuza sa adorma fara unul din ei. Nu le placea situatia, dar nu aveau ce face pentru ca asa se obisnuise copilul. La al doilea copil, nu au mai repetat „obiceiul”.

Catinca doarme singura de cand s-a nascut. Ii place sa doarma cu mine in pat, dar acest lucru este o exceptie, facuta din cand in cand, sau atunci cand este foarte bolnava. Cu toate astea, ritualul culcarii rimeaza intotdeauna cu „impreuna”. Stau cu ea cand se dezbraca, o ajut sa se imbrace, ii citesc o poveste, ii cant un cantec, o pup, o jughinesc, radem putin si apoi ne spunem noapte buna. Lumina se stinge ea se culca si eu plec. Ii ofer independenta, dar nu o privez de momente frumoase, magice, de care imi aduc si eu aminte din copilaria mea.Si stiti ce…extrem de rar s-a intamplat ca fata mea sa simta nevoia de „ceva in plus”, rar s-a intamplat sa ma roage sa mai stau cu ea cateva minute pe intuneric, sa nu plec…atat de rar incat le pot numara pe degete. Deduc din asta ca ii ofer ceea ce are nevoie.

Acum ca v-am povestit experientele mele si felul in care vad lucrurile…astept sa-mi spuneti voi cum vedeti independenta/dependenta. De unde pornim si unde ne oprim? Cat de independent trebuie sa fie un copil si de la ce varsta incepe „educatia” in acest sens?

Comments (7) »

Incredibil! Bataia revine!

Doream ca revenirea mea pe blog sa fie lina, atunci cand voi avea ragaz, pentru a va povesti lucruri dragute…dar pur si simplu nu rezist sa nu public un comentariu pe care l-am primit la postarea Despre preocuparile oamenilor pe care am scris-o acum ceva vreme si la inceputul careia spuneam ca cele mai multe cautari sunt despre bataie. Acest articol venea cam la o luna si jumatate dupa ce, multe dintre noi am comentat acea mizerie de postare de pe blogul grupului de mame care isi impartaseau una alteia medtode eficace de „educare” prin bataie a copiilor. Postarea mea pe aceasta tema era aceasta: Despre barbarie si mame.

In aceasta seara, am primit un comentariu la primul articol mentionat (o sa gasiti comentariul si acolo). Ma rog ca persoana  care l-a trimis sa fi facut o gluma (chiar mi-as dori sa fie o gluma), dar, din pacate, faptul ca s-a ascuns sub anonimat si detaliile date ma fac  sa cred ca nu este defel o gluma (Conform programului de depistare a IP-ului…mesajul a fost scris din Bucuresti, undeva in zona Strada Doamnei- nu ca ar conta prea mult!).

Eu una ma declar ingrozita, furioasa si sincer acest comentariu mi se pare la fel de grav ca articolul persoanelor feminine impotriva carora ne-am revoltat toate. Veti sesiza ca am „subliniat” cu rosu ceva care mie una, daca este adevarat, mi se pare barbarie!

Nu pot spune decat „Doamne, mare ti-e gradina si multi nebuni au sarit gardul!” si sincer, mi-e scarba la modul cel mai real de faptul ca o astfel de persoana a ajuns, intr-un fel sau altul, pe blogul meu si a mai si comentat cu mare mandrie!

Catre anonima care mi-a trimis acest mesaj, cu atata seninatate, am o singura intrebare: mai poti dormi noaptea tu, sotul, unchiul si bunicul dupa ce ati cotonagit bine copiii, in grup? Daca esti atat de mandra de realizarile tale de ce n-ai dat un nume si o adresa reala de email?

Iata comentariul:

„Nu mi se pare ceva trist 😐 Eu imi bat copii cu cureaua sau cu palma si de mai multe ori pe zi daca nu sunt cuminti , si uneori mai aplic si metoda bataii in familie , adica daca unul dintre ei a facut ceva grav sau urat de tot mami , tati , bunicul si unchiul il bat la fundulet 5-10 minutele pana ii trece si dupa aceea il pedepsim o ora la el in camera fara calculator sau televizor dupa care isi cere iertare si ( baiatul mai mare ) scrie de 50 de ori : ” Nu voi mai repeta greseala niciodata ” Sa stiti ca aceasta metoda da intotdeauna roade :> Dovada : am folosit`o de 4 ori ( in viata ) la baiatul cel mare si de 3 ori la cel mic ( e foarte neascultator )”

Comments (33) »

Sunt eu dusa cu capul sau….!?

Sunt mama de fata! de copil imi doream sa fiu mama de fata ca sa o pot dichisi, aranja, imbraca in rochite sa o pot coafa etc…stiti voi ….ce viseaza fetitele!

Na ca acum sunt si nu pot frate sa-i fac unghiile cu oja rosie la doi ani, sa-i dau cu lac pe buze sau s-o mascaresc cu  „putin fard de obraz ca-i cam palida!” Hei! Sunt eu dusa cu capul sau sunt duse cu capul mamele alea de isi incearca nuantele noi de oja pe unghiile copilelor lor de doi anisori? Chiar nu pot sa inteleg! Daca tu ii faci asta copilului tau la 2 ani…la 5 ii faci gaura in buric si la 7 tatuaje sau cum? Mi se pare de prost gust, dar dincolo de chestia asta mi se pare ca ne batem joc de copiii nostri! Sa nu credeti ca sunt vreo acritura incuiata…prima data am pus farduri pe fata pe la 14 ani (oficial..ca neoficial ma mascaream singura in oglinda si tata ma punea sa ma sterg urgent!), dar un copil atat de micut…are acea puritate si acea frumusete absolut unice si irecuperabile, pe care noi, ca niste prosti, ne grabim sa le manjim prea devreme cu lucruri pe care oricum nu le intelege si care oricum nu-i fac un bine !

Ce m-a apucat? Pai de cateva saptamani incoace ma tot lovesc prin parc, prin poze de la diverse aniversari, prin diverse cercuri…nu mai conteaza…de copile de un an, doi ani, maxim 3 ani, machiate, ojate si pieptanate ca niste cuconeturi bune de dus…na, ca era sa zic si o prostie! Am zis intai ca este o intamplare, apoi mi-a sarit din nou in ochi si din nou si din nou…si am ajuns la concluzia ca noi parintii am cam luat-o pe campii. Daca la o fetita de 5 ani poti spune ca are vreo dorinta „sa-si faca unghiile ca mami” sau sa aiba si ea putin fard ca nu stiu ce printesa…la una de un an, doi ani…care de abia vorbeste…cum sa mai vorbim de astfel de dorinte?

Mai rau este ca prostul gust si nebuneala ajunge atat de departe incat oja nu este un lac incolor sau un roz pal..ceva acolo pe care poti nici sa nu-l sesizezi …ci un rosu aprins, un mov (ca-i la moda si merge cu rochita fetei!) sau un grena. Bleah!!! Iar fardul de obraz nu este unul roz ci unul cu tenta de bronz (nuante de maro ceva!) ca de’ , fata e putin bronzata (aiurea…era alba ca laptele!)! Nu vorbesc de una si aceeasi fetita ci de copii diferiti! De ce Doamne iarta-ma ii trebuie unui copil frumos asa ceva?

Doamne…mare ti-e gradina si multi nebuni au sarit gardul!

Comments (9) »

Termenii motorului de cautare….iti faci cruce!

Am facut zilele astea un top al celor mai ciudate cautari care au ajuns in final la mine pe blog! Iti faci cruce si scuipi in san:

Locul I

„Ce fel de nevasta pleaca 2 zile de acasa?” Domnule sot…daca mai nimeresti la mine pe blog….ti-as spune ca exista doua variante:

– Ori ai ales nevasta nepotrivita si cu siguranta o gasesti prin vecini sau pe la unul care se intreaba „ce fel de sot are amanta mea…de nu reactioneaza ca pleaca doua zile de acasa?”

– Ori nevasta a ales sotul nepotrivit si a ajuns sa plece de acasa cu zilele…care probabil vor deveni saptamani si in final „definitiv”

Locul 2

„Ce fac daca copilul se ineaca cu samburi de cirese?”

Pai este simplu…nu ai nevoie de cautare pe net pentru asta: nu-i mai dai ciresele cu samburi, iar daca treaba este Doamne fereste mai grava…in loc sa stai sa cauti pe internet…da o fuga la doctor!

Locul 3

„Cum mananca copilul la 3 luni?”

Mmmmmm…din ce imi amintesc eu..la 3 luni copilul suge deci papa lapte direct de la „sursa” sau cu biberonul…de mancat…nu prea mananca si recomandat este nici sa nu se inceapa de la o varsta asa frageda!

Locul 4

„Baie la bebe in galeata”…Asta chiar a fost tare…nu stiu cine si de ce cauta asa ceva, dar draga „cautatorule” o cadita clasica, din aceea de plastic (copaita) costa fix cu 10 ron mai mult decat o galeata. O poti cumpara din piata de la Obor. Nu chinui copilul aiurea!

Locul 5

„Cum feresc copilul de albine?”…si aici mi se pare ca raspunsul este la fel de simplu ….tine-l departe de ele, de tufe si flori…si gata, ai rezolvat!

Locul 6

„Imi fura bratarile!”

Nu stiu cine cui fura bratarile….dar oricum interesanta cautare! 😀

Locul 7

Ultima…

„Face caca langa wc-u”

Ok….cam nasol, recunosc!

Va urma….:D

Comments (6) »

Cand ne va pasa de copiii din jur?

Pana ieri nu am patit-o….nici nu speram ca o sa scap, stiam sigur ca va veni momentul!

Recunosc, niciodata nu am inteles-o pe asta cu hranitul copilului in parc, fix in mijlocul locului de joaca! Am fost acuzata de lipsa de intelegere fata de parintii care „si asa se chinuie sa faca copilul sa manance si prind si ei un moment prielnic….”…ete na, dar la copiii ceilalti se gandesc parintii aia? Cand o sa inceapa sa ne pese putin si de cei din jurul nostru si sa ne gandim ca poate ar fi bine sa avem si alte abordari?

1. Nu mi se pare igienic- copilul sapa de zor cu mainile in nisipul ala plin de pipin de caine, de pipi de betivi, scuipati etc, etc. Stersul pe mana cu servetele umede este asa..o chestie…doar ca sa zicem ca am curatat stratul superificial de jeg.

2. Nu mi se pare normal – copilul isi poate lua gustarea inainte sau dupa plecarea din parc sau, daca este musai (ca vorba aceea exista si copii cu probleme de sanatate care TREBUIE sa manance la ore fixe) mi se pare logic si de bun simt sa-ti iei copilul sa-l duci pe o alee a parcului si sa-i dai gustarea. Nu mi se pare normal sa-l hranesti la locul de joaca, cu ceialti copii balind pe langa el din urmatoarele considerente:

– unii copii au fost obisnuiti de parinti sa manance acasa, stand la masa sau in scaunelul de mancat…acolo unde de fapt se mananca si evident ca incep sa se smorcaie ca vor si ei… si apare imediat bona sau mamica militanta „da’ ce are doamna, dati-i si lui o bucatica?”

– unii copii au probleme de sanatate si NU au voie anumite alimente…orice copil pofteste sau daca nu cunoaste gustul unui anumit aliment (vorbesc de copiii foarte mici) este curios si ar vrea si el sa manance. Sa luam spre exemplu un copil bolnav de diabet, cu intoleranta la gluten, cu intoleranta la alune sau alte genuri de intolerante….Un alt copil sta si infuleca langa el o ciocolata, biscuiti cu crema, alune, biscuiti cu alune etc, etc, etc…..se gandeste cineva si la acesti copii? Mama unui astfel de copil ce ar trebui sa faca- sa alerge si sa citeasca fiecare eticheta de la fiecare aliment pe care-l servesc parintii copilului ei…sau mai bine sa nu mai vina deloc in parc cu copilul ca „este defect”?

– unii copii sunt prea mici sa manance unele alimente si vor si ei! Aici este o intrega filosofie a alimentatiei…apar tot felul de bunici, mame si bone…care stau si-ti explica tie…ca dupa un an ai voie sa-i dai orice copilului, ca ei si-au crescut copiii nu stiu cum, ca nu este bine sa nu-i dai din aia, din ailalta….frateeeeeee…lasati parintii in pace sa faca cum vor si cum considera ei! Atata vreme cat eu nu judec pe nimeni ca da copilului de numai cateva luni o punga intreaga cu pufuleti sau ciocolata sau mai stiu eu ce….cu ce drept ma judeca ei pe mine sau, mai rau, cu ce drept continua sa-mi serveasca copilul cu acel aliment la care eu am spus NU?

– unii copii NU AU sau parintii lor nu au posibilitatea sa le ia anumite tipuri de alimente…da, vi se pare bizar? Exista inca multi copii pentru care bananele se mananca de doua ori pe luna, pentru care sandvisurile cu sunca nu exista etc, etc….Pentru acesti copii, dar si pentru parintii lor…este o trauma sa se duca intr-un parc in care, in mijlocul locului de joaca este o bunica care alearga cu ditamai felia de cozonac dupa nepot sau o mamica care scoate impasibila gustarea si o intinde pe un servet pe banca. ..

– nu toti copiii sunt intelegatori in ceea ce priveste anumite interdictii alimentare (pentru ca de’, sunt copii si nu trebuie sa ne asteptam la ei sa rationeze ca niste adulti!)…se presupune insa ca tu, ca parinte de copil, ai mai multa minte.

3. Cel mai urat lucru dinte toate mi se pare sa-i dai unui copil care nu este al tau de mancare fara a-i intreba insotitorul daca are voie…avand impresia ca faci un gest frumos si elegant, te comporti de fapt ca un adult total iresponsabil!  Te-ai gandit vreodata ca ii pui unui copil in mana un fruct la care acesta poate fi alergic sau ca-i poti provoca un soc anafilactic dandu-i un biscuite cu alune (la care este alergic!). Lasand la o parte explicatia strict medicala…nu este normal sa indesi in manuta copilului sau, mai rau, in gura lui, alimente fara a-i cere voie parintelui. Poate acel copil nu are voie ciocolata (poate este atat de mic incat nici nu stie ce este aia!) si asta pentru ca parintii lui, oameni responsabili, nu considera normal sa-i dea unui copil de un an ciocolata…

4. Ultima si cea mai strigatoare la cer mi se pare aia in care parintele „darnic si cu inima larga” vine si pune pe jos (pe uns servet curat), in mijlocul copilasilor (de diverse varste, inclusiv mici de tot) care se joaca in nisip, un maldar de ciocolate, biscuiti, pungi de pufuleti! Astia sunt oameni care pur si simplu nu gandesc!

De ce am scris aceste randuri…pai simplu: ieri am patit-o si eu! Copilul meu nu sufera de nici o alergie, mananca foarte sanatos (chiar sunt exagerata in acest sens!), are program de masa (nu extrem de strict, dar exista), mananca gustarile acasa si, in mod exceptional, am la mine uneori (atunci cand stiu ca nu ajung sa-i dau gustarea acasa) o banana (ca se poate manca si cu maiinile murdare) sau covrigi de Buzau . Acestea le primeste intotdeauna inainte de a merge la locul de  joaca, stand pe o banca sau plaimbandu-ne cu tricicleta…niciodata mancand in nasul altor copii! Ieri, eram la groape cu nisip si fi-mea mesterea ceva castele pe acolo cu niste copii de varsta ei…la un moment dat, imi iau ochii de la ea, pret de jumatate de minut , ca sa caut ceva in geanta. Cand ridic ochii…Catinca langa mine…imi dadea un biscuite umplut cu ciocolata! Ma uit in jur…la doi pasi de mine, o cucoana, cu o fetita mai mica decat fi-mea, impartea la copii acesti biscuiti. Mi-a sarit tandara si evident, i-am atras atentia ca normal este sa intrebe parintele inainte de a da ceva unui copil….respunsul? „Pai daca le-am dat la ceilalti cum sa nu-i dau sie ei?” Pe bune daca nu-mi venea sa urlu la ea…dar cred ca era absolut inutil…ca nu ma apuc eu sa fac educatie altora care nu o au!

1. Copilul meu nu mananca ciocolata…nu a mancat pana acum si sper nici sa nu manance in viitorul apropiat. Are o copilarie intreaga sa o faca…acum mi se pare esential sa ii dezvolt placerea de a-si gasi „dulcele” in fructe…

2. Copilul meu era ingrozitor de murdar pe maiini.

3.  Am noroc ca fi-mea a fost invatata ca atunci cand primeste ceva de altcineva sa imi arate intai mie si pe urma sa puna gura pe acel „ceva”. E mica, dar sunt foarte mandra de ea…pentru ca imi dau seama ca unui copil mic ii este destul de greu sa-si infranga curiozitatea. Nu am „dresat-o”..cum imi spunea admirativ o doamna in parc „vai doamna ce bine ca ati dresat-o sa nu ia de la straini”…ca nu este caiine…este un copil intelegator care stie ca atunci cand i s e promite ceva primeste, care atunci cand i se explica ceva, intelege!

Am luat biscuitele si l-am aruncat la gunoi…doua minute mai tarziu, o mamica care a vazut scena si care facuse la fel ca mine mi-a atras atentia asupra unui lucru…cucoana cu biscuitii avea pe palme niste basici mari si usor sangerande! Pur si simplu m-am cutremurat…pe aceleasi maiini cu care daduse fiecarui copilas cate un biscuite. Cat de tampita sa fii sa faci asa ceva??????

Poate sunt exagerata, poate nu…totusi, sustin ideea ca ar trebui sa inceapa sa ne mai pese si de cei din jur…sa nu mai consideram normale lucruri care pot face rau altora…sa actionam cu bun simt si decenta…

Comments (17) »