Povestea iepurasului Bocanila
Povestea Iepurasului Bocanila….printesa mea….
Introducere in lumea ce avea sa vina!
Cand era mica ziceam la toata lumea ca atunci cand ma voi face mare eu voi avea o fetita frumoasa careia ii voi face codite si o voi imbraca in rochite minunate!
Cand am mai crescut, ca orice adolescenta teribilista si naiva, m-am lasat pacalita, de o ghicitoare care mi-a zis ca voi avea un baiat! M-a acostat in parc si mi-a spus povesti despre viata mea ce avea sa vina…Doamne, ce nefericita am fost atunci pentru ca, in naivitatea mea, simteam ca mi se spulbera visul de a avea fetita!
Cand am ajuns la „maturitate mentala” sau ma rog…mi-a mai crescut si mie putin crierul, ma gandeam cu drag ca ar fi frumos sa am un COPIL, un sufletel pe care sa-l iubesc, sa-l strang in brate, sa-l ingrijesc…visam la acest moment desi habar nu aveam ce inseamna…dar imi placea enorm ideea!
M-am casatorit si desi ma apropiam de „pragul” de 30, ca si in cazul majoritatii prietenilor mei , momentul se lasa asteptat (ca de, problema generatiei…cariera, bani, multa munca, dorinta de a avea ce sa oferi si cu ce sa-l cresti… si uite asa amani)…
Pana cand, intr-o zi ne-am decis ca ar fi momentul sa incercam! M-am apucat si mi-am facut toate analizele…si timpul trecea si nimic…si eu care credeam ca este simplu sa ramai gravida….ajunsesem dupa cateva luni (vreo 2-3) sa-mi fac probleme ca ceva nu este in regula…o alta naivitate..ca daca stai se ta gandesti ca altii incearca ani intregi si eu ma panicasem dupa 2-3 luni!
Imi doream un copil..nu stiu daca ticaia ceasul biologic sau nu, dar eu imi doream un copil. Pe de alta parte, ma speria gandul ca nu o sa stiu ce sa fac cu el…si ma linisteam de fiecare data cand ma gandeam ca o sa-l strang in brate si o sa-i dau toata dragostea de care sunt capabila…si va fi bine! Mi-era frica de nu mai puteam de nastere…eu, care in viata mea nu am suferit nici macar o singura interventie chirurgicala…acum sa nasc???? „Oauuuu, trebuie sa fie foarte nasol” imi spuneam in gand cu inima stransa…pentru ca nu am avut curajul s-o spun niciodata cu voce tare…toate astea…nefiind gravida!
Ce aduce Mos Nicolae????
Evenimentul s-a produs probabil, dupa calculele mele, undeva in preajma lui Mos Niculae. N-am primit nuielusa (nu ca as fi fost eu excesiv de cuminte…. ci un dar minunat!!!). De convins, m-am convins cu cateva zile inainte de Craciun cand mi-am luat inima in dinti, m-am dus la farmacia de la Unirea si mi-am cumparat 2 teste de sarcina…asa ca sa fiu sigura ca nu dau gres!….Atunci am crezut ca sunt cele mai fericite zile din viata mea (acum sunt de parere ca pe langa acele zile mai sunt o gramada pe care le pot numi asa!), dar si cele mai chinuitoare,….de ce? Pai….m-am gandit eu ca nu exista cadou de Craciun, mai dragut si mai surprinzator pentru cei mai dragi sufletului meu decat sa le dau vestea atunci….asa ca, am decis sa tin secret fata de toata lumea, mai ales fata de sotul meu, pana in seara de ajun. Imi venea de 100 de ori pe zi sa spun…ma apuca rasul cand il vedeam pe sotul meu si ma gandeam ce fata o sa faca…eram emotionata, fericita, nerabdatoare…eram ca un vartej de sentimente, trairi….
Cadoul de sub brad
Sotul meu si-a primit „cadoul” sub brad: doua teste de sarcina pozitive pe care le avem si azi frumos impachetate, cu fundita si toate cele…puse la loc de cinste…in varful celorlalte cadouri. In ziua respectiva numaram orele….imi venea sa strig la toata lumea…”o sa am un bebe, un bebe al meu, un bebe frumos, destept, cu genele si parul luik taica-su si ochii mei!” (ca deja planificasem eu ce si cum o sa ia de la fiecare!)
Seara, ne-am asezat langa brad, ca in fiecare an si am inceput sa desfacem cadourile. Sotul meu a fost extrem de nostim pentru ca intai, cand a deschis „cadoul” nu s-a prins defel ce sunt alea (normal, cui i-ar trece prin cap ca va primi cadou teste de sarcina, mai ales barbati fiind!) si tot cauta instructiuni „de folosire”…cand si-a dat seaman a amutit, dar ii sclipeau ochii asa cum nu l-am mai vazut decat dupa nasterea bebelusului nostru… o sclipire atat de puternica…incat cuvintele sunt egale cu „O”…am stat in seara accea si am vorbit mult…am ras, am facut si ceva planuri…chiar nu-mi amintesc foarte multe…pentru ca ma relaxasem…ii spusesem si deja pluteam de fericire. Mai aveam un pas de facut….si acela avea sa fie chiar distractiv: sa spunem familiilor noastre!
Din ciclul „bate aparatul pana pica fisa”
Familia, ai lui, ai mei, unchiul meu cu partenera de viata si strabunicile (amandoua sarite de 80 de ani) au aflat a doua zi, pe 25 la masa de Craciun care se tinea la mama si la bunica acasa….toata lumea vesela, toata lumea binedispusa, schimburi de cadouri…ca in zi de sarbatoare…iar eu…ca o mata la vanatoare de soricei…pandeam momentul sa le spun…si parca nu mi s eparea destul de potrivit niciunul…pentru ca atunci am sesizat eu ca toata lumea vorbea cu toata lumea, ca era harmalaie (oare asa era in fiecare an…sau doar mi s eparea mie atunci?). La un moment dat, mi-am spus ca orice moment e bun…si am trantit-o hodoronc tronc, cu zambetul pe buze, fara introduceri pompoase ceva de genul ca „vor fi bunici, strabunici si unchi…”. Ma uitam la ei si imi venea sa ma tavalesc pe jos de ras…pentru ca pur si simplu nu „procesau vestea”…se uitau la mine foarte incurcati si pana la urma „le-a cazut fisa la toti odata” si au izbucnit in cor! Sincer, la momentul acela cel mai tare ma bucuram pentru cele doua strabunici…pentru ca ma gandesc eu…este tare frumos sa reusesti sa ajungi sa fii strabunica! Mi-as fi dorit foarte, foarte tare ca la cea masa sa fi fost si bunicul meu Nele si bunica mea Oleta…nu numai pentru ca i-am iubit…ci dintr-un motiv mult mai special…pe care-l veti intelege citind mai departe povestea (intr-un fel…stiu sigur ca au fost si ei acolo!).
Pe tatal meu l-am anuntat la scurt timp dupa aceea…cred ca dupa vreo 2 zile…si imi amintesc ca initial a amutit…de ce amutesc frate toti cand le spui ca o sa ai un bebe…???…poate o sa aflu si eu cand voi ajunge bunica :D.
Prima intalnire „live”
Prima noastra (a mea si a sotului) „intalnire” live cu bebele meu a avut loc pe 27 decembrie (ziua in care noi sarbatoream si prima noastra intalnire :D), la o eco, la spitalul CFR 2, doctor Nayel…eu tot intrasem pe forumul Desprecopii, cand ma pregateam sa devin mireasa si citisem cu drag si recomandari si subiecte de la bb…foarte multa lume il recomanda pe Nayel asa ca, in lipsa de alte informatii, m-am dus la el. Mi s-a strans stomacul cand am vazut gagalicea aia mica miscandu-se acolo (nu ca intelegeam eu mare lucru!), iar acel sentiment cand ti se confirma ca esti insarcinata, ca totul este ok, ca vei avea primul tau bb este absolut incredibil si irepetabil….nu sunt multe cuvinte in care sa descriu senzatia, dar pot sa va spun ca mi s-a intiparit in minte si pot spune cu precizie fiecare amanunt din cabinetul ala…pana si cum era imbracat doctorul imi amintesc…parca am vrut sa acumulez toata informatia vizuala pentru a fixa definitiv in mintea mea acele clipe….
Toane de gravida sau nu!
Nu mi-a placut de medicul Nayel…era genul de medic caruia trebuie sa-i pun eu „intrebari ajutatoare” (iar eu de cand aflasem ca sunt gravida deja devorasem site-urile de specialitate – carti nu luasem ca ma dadeam de gol! si deja stiam destul de multe despre prima faza a sarcinii si normal ca ma asteptam sa-mi spuna ce urmeaza..analize etc, dar nimic!)…
Am plecat la munte unde am facut Revelionul si am suferit ca nu puteam schia (pentru ca-l intrebasem pe Nayel daca am voie si spusese categoric nu!), dar eram atat de mandra de burtica mea care nu se vedea ca imi venea sa strig in toata Sinaia ca nu schiez pentru ca sunt gravida si nu vreau sa-i fac rau lui bb!
Am avut un inceput de sarcina absolut miraculos…fara greturi, fara pofte, fara probleme! Singurul lucru pe care nu-l suportam era parfumul „Angel” cu care se dadea colegul meu de birou, Andrei, care a fost nevoit sa renunte la el…
Citeam mult, despre fiecare etapa de dezvoltare, despre analize, investigatii, eventuale probleme ,etc ( dar ce mama nu face asa????)
Nu sunt genul de panicoasa sau ipohondra, nu sunt genul care terorizeaza medicii cu telefoanele sau cu impresii…Am apelat la sotia tatalui meu care mi-a recomandat un alt medic, doctorul Parvu de la Elias si l-am ales pentru ca mi s-a zis ca este o persoana atenta, competenta, dispusa oricand sa vorbeasca si sa-ti explice…offf daca as fi stiut atunci ce ma asteapta…cert este ca mi-a placut de el (dovada vie a faptului ca aparentele inseala sau ca eu nu ma pricep foarte bine la oameni????) si ma duceam cu incredere, in fiecare luna, sa-mi fac eco 3d ca sa fiu sigura ca este bine, ca sa-l vad pe bb si sa-i vad manutele, mutrita, piciorusele…n-am sa uit niciodata clipele alea de la ecograf…imi facea Cd-uri si printuri dupa fiecare ecografie si de abia asteptam sa aflu ce este…visand sa fie fetita….
N-am sa uit niciodata ecografia in care i-a „prins” profilul si l-am printat…bunica mea si socrul meu de cum au vazut-o au zis ca are profil de fetita…
Aici incepe dansul!
Pe la 4 luni si putin a miscat…prima data am crezut ca sunt gaze sau mai stiu eu ce…dar acea falfaire aproape imperceptibila s-a simtit din nou si din nou…eram la birou si ma bucuram ca un copil prostut si colegii radeau de mine si imi spuneau ca e prea devreme, dar nu era!!! Se misca…se misca mult! Atata de mult incat unoeri ma speriam gandindu-ma ca ceva nu este in regula! Se misca si la ecografii…cu greu reusea doctorul sa faca masuratorile……Brusc mi-a intrat in cap ca este baiat…ca de, se misca prea mult si se zice ca baietii sunt mai activi!!
Uraaaaa….Este o bebelina!
Pe la 4 luni si jumatate, la ecografie (mersese si sotul cu mine), doctorul ne-a spus (desi bb facea tot felul de tumbe in burtica si nu reusea sa vada prea multe!) ca 99% este fetita! Vestea a fost atat de brusca, cu atat mai mult cu cat mie imi intrase in cap ca este baiat, incat de abia dupa vreo ora am inceput sa constientizez ca Doamne-Doamne imi ascultase rugaciunile si era FETITA! Fetita mea…la care visasem toata copilaria…careia ii voi face codite, va avea parul lung si va fi super moderna in rochite si hainute…ca in reviste! Bebelina mea!
Nume norocos, Bebelina Bocanila!
Pana ne-am decis noi cum o va cheam pe fetita noastra i-am spus bebelina…mi-a placut enorm cand o cunostinta m-a felicitat pentru ca voi avea un bebe si m-a intrebat ce va fi bebe sau bebelina…si am „adoptat” denumirea. Denumirea de bebelina insa nu a durat prea mult….pentruca eu aveam in burtica un iepuras nazbatios care batea din picioruse non-stop…asa ca am zis ca iepurasul Bocanila este mult mai nimerit! De multe ori ma trezeam vorbind cu ea „asa Bocanila, da-i mamica…ca nu sunt organele tale sunt ale mele…da’ ce conteaza!)
Alegerea numelui…nu pot spune ca a fost foarte grea…desi eu ma decid foarte greu la lucruri la care tin sa fie bine gandite……am ales dupa vreo luna de dezbateri ca se va numi….Catinca pentru ca ne placea la amandoi si Maria pentru ca eu o iubesc pe bunica mea (care m-a crescut ) enorm si sotului meu ii place mult numele.
Lipsa de superstitii dauneaza grav cardului bancar
Au urmat niste saptamani minunate in care, nefiind superstitioasa am devalizat magazinele pentru copii, am cumparat si patut (un patut roz cu baldachin si cu leagan care se fixa pe el) si carut si hainute si am decis si cum ii facem camera….tati al ei si bunicul urmau sa o zugraveasca in nuanta piersicii si mami urma sa o decoreze…
Am petrecut ore si zile cautand pe net imagini din desenele animate celebre si am gasit cateva zeci de personaje… le-am tifetat in corel, le-am adus la rezolutie mare si le-am trimis cu viteza vantului la tipografia unor prieteni care mi le-au tiparit pe autocolant. Apoi, incet, incet am inceput sa decupez fiecare personaj in parte…stateam cu burtica in sus si decupam si vb cu fetita mea frumoasa despre cum ii voi aranja camera si ce frumos va fi….si cum va invata ea toate personajele alea….
Cand rozul devine gri, griul devine negru
Am ajuns din nou la control si medicul m-a intrebat din senin daca facusem triplul test…desi nu-mi spusese niciodata ca trebuie sa-l fac…am fost mirata, cu atat mai mult cu cat citisem clar ca este o procedura recomandata dupa 35 de ani (eu aveam 30) si, in plus, citisem cat de stresanta este procedura, citisem ca nu este decat o statistica si nici macar nu-mi trecea prin cap sa-l fac. Mai erau fix doua zile in care mai puteam face acest test si i-am spus ca eu nu as vrea sa-l fac….cum necum, m-a convins sa-l fac! Am cotizat 3 milioane la clinica medicala si l-am facut. In paranteza fie spus, eu am RH negativ si facusem deja dozaje din aceasta cauza….
Dupa doua zile de stres groaznic a venit bomba….risc ridicat de Sindrom Down 1/200. M-a sunat doctorul, foarte ingrijorat, spunandu-mi ca ar vrea sa repet testul la un alt laborator chiar daca, teoretic, era chiar ultima zi in care il puteam face….cu inima stransa si cu lacrimi in ochi m-am dus, am mai dat 3 milioane la Medsana si l-am facut. Am citit mult, m-am certat cu sotul spunand ca nu trebuia sa-l fac pentru ca este o statistica care de cele mai multe ori nu este relevanta (el nu stia chestia asta la inceput si pe urma s-a lamurit citind si el)….am plans…mult…pentru ca stiam ca pana atunci facusem eco in fiecare luna, ca totul era in parametri normali, ca am RH negativ si ca in eventualitatea in care ajungeam la amniocenteza aveam risc sa pierd bb 1/50 (din cauza rh-ului negativ)…au fost cele mai cumplite zile din viata mea pentru ca eu eram cea care trebuia sa decida, pentru ca de mine depindea pana la urma viata bebelusului meu, fetitei mele care trebuia sa aiba gene lungi, lungi si par blond sandre ca tati…..offf…a doua zi m-a sunat doctorul si ne-a invitat, cu o voce grava, sa mergem la Elias unde era de garda sa discutam… testul iesise mai bine, DAR TOT PROST! 1/250 (adica limita minima admisa de risc la Sindrom Down. Ne-am dus si ne-a spus ca este la limita, ca exista un pericol, ca aceasta boala se poate sau nu se poate vedea ecografic (adica exista un procent care nu are semnale „fizice”) si ca optiunea ar fi amniocenteza….dar ca el NU ne poate sfatui ce sa facem…ca este decizia noastra. L-am intrebat ce ar face el si mi-a raspuns ca imi v-a spune dupa ce ma decid…l-am intrebat daca este constient ca riscul este mai mare daca o fac avand in vedere rh-ul si mi-a reptat ca-mi va spune dupa ce ma decid…era intr-o sambata si luni urma sa-i dau raspunsul. Am plecat furioasa, disperata, dezamagita cum nu am fost niciodata. Il alesesem pentru ca era doctor, nu frizer (vorba sotului meu…care era atat de furios incat cred ca daca nu plecam repede era in stare sa-l ia la bataie)…ma asteptam ca un doctor sa fie capabil sa cantareasca riscurile in locul meu, care, desi citisem, nu aveam experienta si nu stiam multe lucruri…el s-a multumit sa nu-si asume responsabiliatea, sa-mi puna in brate niste adrese de internet pe care sa citesc despre amnio si sa ma lase sa aleg eu….
Cand m-am suit in masina, plangeam de disperare si pentru bebele meu si dintr-o data mi-am dat seama….fetita mea, „iepurasul Bocanila” care se agita si dansa mereu in burtica mea NU AVEA NIMIC SI EU AVEAM SA-MI CONFIRM ACEST LUCRU!!! Am sunat in disperare la toti cunoscutii si am reusit, cu ajutorul salvator al tatalui meu, sa ma programez pentru luni dimineata la Herghelegiu ( care avea facute programari cu 3 luni inainte). Stiam ca el este cel mai bun ecografist in acel moment si stiam sigur ca mai vreau o parere. M-am chinuit mult pana luni, ma zbateam intre frica ca „daca totusi este” si optimismul meu si sentimentul meu matern ca „totul este ok”.
Ajungi sa crezi in vise!
Nu cred in vise, in spirite dincolo de moarte etc….in noaptea de duminica spre luni i-am visat pe bunicul meu din partea mamei (Nele, cel care m-a crescut) si pe bunica din partea tatalui , Oleta(care visa alaturi de mine, inca de cand era copil ca eu voi avea o fetita frumoasa)…bunica mea statea pe o banca in parc si tot striga – „vai da ce frumoasa esti mititico, invarte-te sa-ti vad rochita”…iar bunicul meu a venit in fata mea si mi-a spus „nu-ti face probleme, ai o fetita minunata, este frumoasa si seamana tare cu tine cand erai de varsta ei”. Langa noi era o fetita de vreo 3-4 anisori care statea cu spatele, nu-i vedeam fata si se juca cu niste papusi in iarba…era blond saten si avea doua codite lungi (asa ma pieptanau pe mine bunicii mei!). M-am trezit pe la 5 dimineata si am inceput sa plang…. le-am multumit ca ma pazesc de acolo de sus si i-am rugat sa ma ajute cumva….
Negrul devine din nou roz!
A doua zi am mers la Herghelegiu care m-a intrebat de ce sunt acolo…i-am spus ca mi-a iesit risc de 1/250 si ca nu vreau amnio si ca am rh negativ…nu avrut sa vada testele, m-a suit pe masa si mi-a facut eco….multa vreme, o eternitate, fara sa spuna un cuvant, fara sa schiteze o mimica ( eram disperata!). Stiam ca el este cam ciudat, cam cusurgiu, cam rece, dar imi venea sa urlu la el sa-mi spuna si mie ceva! Dupa vreo 15 minute, timp in care m-a intros pe toate partile si i-a dictat asistentei paramentri si paramentri…mi-a spus ca ma pot imbraca!
Sotul meu era cu mine si i se albisera degetele de cat stransese de ele (el nu cred ca si-a dat seama, dar eu am vazut!)…cred ca in acel moment ne-am fi agatat de absolut orice….
„Doamna, copilul nu are nimic! E perfect, chiar peste asteptari …desigur exista un procent de risc la aceasta boala care nu se vede ecografic, dar acesta este foarte mic, extrem de mic si nu este cazul tau. Amnio nici nu se pune problema sa faci pentru ca riscul sa pierzi copilul este mai mare si nici nu este cazul. In afara de asta, daca nu stiai o femeie de 40 de ani pleaca la drum in sarcina cu un risc de 1/100 sau chiar 1/50 de Sindrom Down…ori tu esti chiar pe limita inferioara. Nu face!”
Nici nu stiam daca sa fiu fericita, usurata, speriata….ma gandeam ca toata sarcina voi fi sub imperiul groazei din cauza acestei analize statistice imbecile pe care nu trebuia s-o fi facut….
M-am concentrat asupra partii optimiste din mine, m-am linistit si am mers cu mult curaj mai departe….Sotul meu s-a rugat cu cerul si pamantul sa imi caut un alt doctor pentru ca Parvu nu este de incredere si nu a fost capabil nici macar sa ia o decizie medicala pentru un pacient. L-am sunat imediat si i-am spus ca nu fac amniocenteza si mi-a zis ca si el ar fi decis la fel in locul meu (oare daca ii spuneam ca fac mi-ar fi spus ca si el zice sa fac????). Nu am vrut sa renunt la el pentru ca am zis ca nu ma apuc sa umblu din doctor in doctor la mijlocul sarcinii…etc…
Ce bine as fi facut daca il ascultam atunci pe sotul meu….
Bocanila in actiune!
In tot acest timp, Bocanila iepurasul facea tumbe non-stop in burta mea si pe masura ce crestea ma indoia de durere cu suturi in ficat, ovare, rinichi si tot ce prindea (Doamne, nimeni nu ma credea cat de agitata este si cat de zgubilitica..decat cand a mai crescut si vedeau toti cum imi pleaca burta la plimbare non-stop)…Ii placea Pussycat Dolls…cum puneam CD-ul incepea sa „danseze”….sughita mereu (si acum sughite des!)si foarte multi radeau de mine ca nu se poate sa sughita (dar eu o simteam in burta!) si ulterior am citit ca se poate si ca simti acest lucru.
Am avut o sarcina usoara, buna, activa…am condus pana in luna a 7, am fost la birou , am facut miscare, m-am plimbat, totul era ok.
Ghinionul meu, norocul meu!
Din luna a 7 am inceput sa iau proportii…se vedea pe cantar si pe burta mea….aveam o burta imensa, dar in rest nu parea ca m-am ingrasat (desi luasem vreo 10 kg). Dupa 8 luni insa eram cat muntele….cand ma uit la poze acum nu-mi vine sa cred…..
In 35 de saptamani de sarcina ma duc la control si doctorul Parvu imi zice „hopa” ceva nu este in regula…incepe sa se deschida colul si este prea devreme…la pat cu tine o saptamana….Iar m-a luat disperarea si ma rugam sa rezist macar pana in 37 de saptamani…citeam, calculam si ma rugam stand singura pe canapea si plictisindu-ma…eu sunt o fire mai mult decat activa si nu suport sa stau. Am ajuns la 37 de saptamani si m-am dus la control……SURPRIZA VIETII MELE….col si mai deschis.
Doctorul ma anunta ca pleaca in concediu (desi ma asigurase inca de la inceput ca nu ma va lasa balta si ca-si pune concediul in asa fel incat sa nu nasc cu altcineva!!!!). „Repaus la pat si nu-ti face probleme ca nu nasti tu pana vin eu!” (O contradictie cam mare nu credeti?).”oricum te las pe mana unui medic mai bun decat mine, la care vii la control pe 15 august (termenul era undeva in jur de 25)…nu-ti face probleme ca nu nasti!” „uite, sa iei aceste pastile care te vor ajuta sa nu se mai deschida colul” (chiar nu mai stiu cum se numeau pentru ca mi-am impus sa le scot din mintea mea!). Am plecat furioasa, injurandu-ma pe mine ca am fost proasta si nu mi-am ascultat sotul, injurandu-l pe el ca este un nenorocit…si m-am dus direct acasa sa citesc pe net prospectul de la pastile….MAREEEEEE SURPRIZA! Pastilele respective nu se mai dadeau dupa 37 de saptamani, erau complet contraindicate si, mai mult, erau indicate ca sa intarzie travaliul…scria acolo ca daca le dai dupa 37 de saptamani poti risca sa nasti chiar si dupa termen….adica exact ce-si dorea domnul doctor Parvu…ca sa aiba timp sa vina inapoi sa-si ia „banii”. M-au apucat furiile am spus ca eu nu iau acele pastile nici daca nasc maiine si ca vreau sa nasc tot la Elias cu seful lui Vladareaunu….am pus parghiile in miscare- adica tot pe tata si sotia lui si am ajuns la Vladareanu…
Imi era frica, medic nou, nu stia parcursul sarcinii, nu eram pacienta lui, nu, nu, nu tot felul de nu…..dar era ultima mea solutie. Vladareanu s-a purtat admirabil cu mine…a fost dragut, glumet, amabil, mi-a zis sa ma potolesc cu sofatul ca deja e cam periculos sa mai conduc eu…m-a asigurat ca nu este o problema si ca nu am colul atat de deschis incat sa stau la pat si mi-a spus ca ne vedem la control pentru ca eu voi naste fix la termen, plus minus o zi….A fost o bincuvantare pentru mine omul asta…i-am spus a cui pacienta am fost, i-am spus ca eu refuz sa nasc cu un „doctor mai bun” care era de fapt o stagiara…si mi-a zis ca ok, nasti cu mine. M-a intrebat daca vreau sa fac cezariana pentru ca daca vreau el nu naste cu mine ca nu face „cezariene” la comanda ci doar daca sunt probleme ceea ce nu era cazul meu.Am plecat acasa fericita. Bocanila era si mai fericit decat mine pentru ca in acea zi, eram in supermarket cu mama si mi-a dat niste suturi de m-a pus in genunchi de durere…
Ultima suta de metri pana la finish
In ultima saptamana de sarcina totul mergea ok…incepea sa-mi fie frica de nastere, dar nu mai puteam de drag cand ma gandeam cat de putin mai este si o sa-mi tin puiul in brate….ma duceam la control in fiecare zi, dimineata la spital, cu bagajele in portbagajul masinii si de fiecare data plecam acasa fericita…totul era ok, dar nu era momentul….sora mea, nascuta pe 22 august imi tot spunea sa nu cumva sa nasc de ziua ei ca nu se va mai putea serba …..pe 20 seara m-au apucat niste contractii de nu mai stiam ce sa fac…m-am dus la spital, m-au monitorizat si m-au trimis acasa…alarma falsa. Dupa seara aia am inceput sa ma rog de cateva zeci de ori pe zi sa nu nasc noaptea…tare deprimant era spitalul ala noaptea…brrrr….
Ziua X…Bocanila vrea afara din „hotelul de lux”
Am continuat sa ma duc dimineata….pe 23 deja ma plictisisem sa tot car bagajele in masina asa ca i-am spus sotului meu sa le lase acasa ca mai mult ca sigur nu nasc ca nu am contractii nu am nimic…..am ajuns la spital….la 11 mi-a facut Vladareanu controlul (ca fusese in operatie de cezariana si a trebuit sa astept) si imi spune senin…fa-ti fisa de internare ca azi nasti…”Glumiti? Nu am contractii, nu am nimic!” „Oana azi nasti, ai colul deschis si parerea mea este ca o sa nasti repejor…cat vrei sa stea copilul asta in hotelul de lux…vrea si el afara!” . Primul gand al meu a fost…ce naiba inseamna la el repejor????? Am iesit pe sala si i-am spus sotului sa se duca sa aduca bagajele ca ma interneaza….”Glumesti, hai sa mergem!” Chiar nu glumeam…a plecat cu o suta de metri garduri, a dat alarma la familii….intr-o ora era inapoi cu mama cu tot.
Eu eram ca o floare nu aveam nimic…nu-mi pusesera inca perfuzii ca sa pot iesi afara din sala de travaliu…am avut cele mai bune conditii si o moasa minunata care a stat non-stop cu mine…in tot acest timp am vorbit la telefon de mi s-a descarcat bateria asa ca l-am pus la incarcat in priza de langa patul de travaliu ca sa pot vorbi cu el in priza! La 12 mi-au pus perfuziile si dupa putin timp mi-a rupt apa…au inceput contractiile, suportabile, ok, chiar mult mai ok decat ma asteptam. In tot acest timp, Vladareanu ma vizita, a venit si „medicul mai bun” adica stagiara care mi-a facut fisa medicala (ironia sortii nu?), iar eu era ok…ma durea spatele in timpul contractiilor, dar suportabil. Radeam cu toata lumea ca Bocanila nu se dezice…ne scoate la defilare pe toti pe 23 august! Afara erau 40 de grade. In timp ce sotul si mama mureau de cald eu stateam confortabil la 24 de grade, cu aerul conditionat pornit si… vorbeam la telefon! Moasa imi tot spunea ca o sa nasc foarte repede si ca este bucuroasa ca panala maxim 3 pleaca si ea acasa….o ce vis frumos ma gandeam eu! La un moment dat a venit o asistenta sa o intrebe pe moasa cat am dilatatie ca vrea domnul Profesor sa stie…Aveam 5.
Imediat a aparut si anestezista care mi-a zis ca a venit sa-mi bage cateterul, dar ca i-a zis domnul Profesor sa nu imi bage anestezic decat cand spun eu ca nu mai suport durerea…Eram inca binisor…ma durea spatele rau…dar cam atat. M-a chinuit ingrozitor…4 intepaturi pentru ca nu-mi nimerea spatiul intervertebral (din cauza ca al meu cica este extrem de mic!) si in final a reusit. Am rugat-o sa-mi bage o doza mica ca deja nu mai puteam de durere de spate…si a bagat, dar foarte mica…Mariana moasa zice…hai sa vedem cum stam….oauuu dilatatie 7 in numai 10 minute de la ultimul control…gata nasti..iti fac dilatatie 10 imediat. era 2 si 10 (aveam ceasul in fata)….nu-mi venea sa cred…scap chiar asa usor????Si nici nu doare prea tare…eheeee ce stiam eu atunci!!!
S-a dus asistenta sa-l anunte pe Vladareanu ca nasc….biroul lui era pe culoar, exact unde erau mama si sotul meu…care au auzit dicutia „Domnule Profesor, naste Oana.” „Voi faceti misto de mine? Acum 10 minte avea dilatatie 5” „Da, acum are 7-8 si Mariana ii face 10” „Anestezie?” „I-a facut, dar acum 2 minute, nu are timp sa prinda” „Bine, hai ca vin…cheam neonato”…a plecat cu pas agale, fara graba, pentru ca probabil chiar nu credea ca nasc asa imediat! Intre timp…eu eram deja pe masa si impingeam….durea al naibii (dai voi,, mamele stiti deja asta!) si anestezia aia era O (ma chinuisem degeaba s-o fac!).
Sa-ti sune mobilul chiar in timp ce nasti! Numai mie mi se poate intampla! 😀
M-am trezit brusc cu camera plina de oameni..stagiari, asistente, doctorul neonatolog cu asistentele lui….of ce de lume (frateeeeeee…aici nu e sala de spectacole…eu nasc!!!!!)…si ma enerva si gandul ca sunt prea multi de frica sa nu-mi ia copilul repede!!! ” Ce faci Oana?” Asa intrebare asa raspuns i-am dat domnului doctor „Nascccccccc” . „Pai hai, naste ca-mi faci si mie ziua buna…plec si eu repede acasa!” Si imping odata….si…..imi suna mobilul…..(nici azi nu stiu cine a fost!, dar a ales un moment nepotrivit sa ma deranjeze!) „Vladareanu ma intreaba razand…vrei sa raspunzi?????” „NUuuuuuu” Am impins de trei ori fara tipete, a patra oara s-a suit moasa pe mine si am racnit cat am putut (am avut senzatia ca mi se dezmembreaza toate oasele si organele de la greutatea maiinilor si presiunii ei)…si inca odata….inca un tipat…jur ca ma durea mai mult acolo unde ma apasa ea – si gata! Am dat capul pe spate sa ma uit la ceas 14.20 (trei ore- la fel ca mama, la fel ca bunica mea- Vladareanu imi spusese ca in general nasti cum au nascut femeile din familia ta!!!!).
Bocanila al meu, printesa mea frumoasa!
Cand am vazut fata…imediat ce au scos-o era curatica, cu pielea roz, era asa frumoasa…eu aveam imaginea copiilor murdari de sange, negriciosi sau vinetii, dar ea nu era asa. Nu a tipat din prima, dar dadea frate din maiini si din picioare ….exact ca Bocanila iepurasul!!!!! Apoi a tipat si nu am mai vazut-o pentru ca au pus-o pe masa la consult si se ingramadisera toti acolo….le-am zis ca vreau fata si mi-au zis sa am rabdare (de unde atata?)…eu ma straduiam sa vad daca are totul in regula…ma uitam printre ei….pana le-am zis sa se dea mai la o parte sa vad si eu…au inceput sa rada toti si imi ziceau ca are toate degetele si ca este ok si ca este frumoasa. Cand mi-au pus-o infasata in brate….m-am blocat…”poti sa o pupi!!!” mi-a spus Vladareanu….”evident ca da” si am pupat-o, dar eram asa socata ca nici macar nu reuseam sa constientizez perfect ce si cum…..Apoi au luat-o….in secunda in care au scos-o din sala de nastere a inceput sa urle de rasuna tot culoarul…”cantareata” o fac!!!! Bocanila parasise „hotelul de lux” !
Framantari de mama si de sot
In tot acest timp sotul si mama mea ma auzisera urland si intrebasera o asistenta daca eu sunt „da ea este, naste…e singura care naste acum!” Mama vroia sa iasa de pe culoar ca sa nu ma mai auda, dar pana sa ajunga afara….a venit asistenta lui Vladareaunu, Adina si le-a zis ca le aduce fata s-o vada si ca suntem ok amandoua!
El e tati, ea e bunica Adi…gata!
Tati i-a facut poze, s-au cunoscut si au luat-o de acolo!!!!
Povestea mea, povestea fiecarei mame
Fiecare mama are povestea ei…dar, in esenta, trairile sunt aceleasi, sentimentele sunt aceleasi…bucuria este aceeasi….
Eu v-am spus povestea Iepurasului Bocanila…care nici in ziua de azi nu se dezice cu datul din maiini si din picioare. Restul este realitatea pe care o traim in fiecare zi! O fata frumoasa (asa cum mi-au spus buncii mei in vis), desteapta, care a mers la 7 luni, care este foarte agitata si energica asa cum a fost in burtica, care are gene lungi si parul blond sandre ca al tatalui ei (si doua codite!!!), nasul carn, care este sanatoasa tun si mananca perfect, care are 88 de centimetri si 13 kilograme la un an si opt luni, care este cocheta si ii place sa fie mereu aranjata si imbracata…. si care poate, intr-o zi, cand va trebui sa devina mama, va afla ca mami si tati au avut curajul sa riste si sa mearga pe mana si intuitia lor pentru a o avea si ca nu intotdeauna testele medicale statistice trebuie sa decida viata unui copil!
Catinca este minunea noastra….o povestea frumoasa pe care o traim zi de zi, o poveste pe care vrem s-o traim zi de zi! Catinca ne-a schimbat viata, ne-a implinit! Mie, mi-a dat Dumnezeu norocul sa-mi indeplinesc visul de a avea o fetita frumoasa si sanatoasa…e tot ce mi-am dorit! Ii multumesc! Multumesc Oleta si Nele (bunicii mei) care m-ati incurajat, de acolo de sus, cand aveam nevoie! Multumesc tuturor celor care au trait aceste clipe minunate impreuna cu mine, care m-au ajutat cand am avut nevoie si cand am fost disperata! Multumesc sotului meu care este un tata cum putini am vazut! Multumesc mamei mele si soacrei mele care mi-au fost alaturi fara sa ma streseze atunci cand nu stiam cum s-o mai scot la capat…, tatalui meu si Lilianei pentru ca s-au zbatut atunci cand am avut nevoie si pentru tot suportul lor, unchiului meu, socrului meu….multumesc strabunicelor pentru ca exista si se bucura de Catinca, multumesc bunicii mele Miuta….ca o iubeste pe Cati mai mult decat pe mine (desi spunea ca acest lucru nu se va intampla! :D…pentru mine nu este o „tradare” ci o mare bucurie). Ii iubesc pe toti, dar cel mai mult o iubesc pe Cati , iepurasul Bocanila, printesa mea frumoasa!!!!!Cred ca ei trebuie sa-i multumesc cel mai mult …..Doamne, ma uita la ea si nici in ziua de azi nu-mi vine sa cred ca frumusetea asta mica care imi spunea „mamicuta” este a mea!
Soarele de pe strada mea! 
Iepurasul Bocanila si Mos Craciun « Soarele de pe strada mea! said,
decembrie 9, 2009 @ 4:59 pm
[…] Povestea iepurasului Bocanila […]
roxana said,
noiembrie 7, 2012 @ 11:37 pm
acum am ajuns si eu pe blogul tau ,nu mai stiu ce cautam(sigur nu mame cu fundul mare …asta referitor la unul din articolele tale ;-} ) si vreau sa te felicit pentru felul in care scrii,esti extraordinara
oana said,
noiembrie 10, 2012 @ 9:19 pm
Multumesc roxana si bine ai venit1
alina said,
martie 31, 2010 @ 11:46 am
buna,
vroiam sa spun ca am citit cu lacrimi in ochi ce ai scris, m-a emotionat foarte mult.
eu intru maine in sapt 37…voi naste tot la elias
sensibilitatea asta mare pe care am resimtit-o citind randurile tale sper sa nu fie un semn 🙂
toate cele bune! si sa va bucurati de bebelina 🙂
oanamada said,
martie 31, 2010 @ 2:28 pm
Alina, bine ai venit pe blogul nostru! Iti doresc nastere usoara, rapida, fara peripetii si dureri prea mari si sa ai un bebelus frumos si sanatos si norocos.
StropiDeSuflet said,
iunie 3, 2010 @ 10:35 pm
Cum să nu citeşti până la capăt aşa poveste frumoasă! Şi îmi programasem atâtea treburi pentru seara aceasta! De unde să-mi imaginez că voi ajunge aici şi am să uit să mai plec?
Să trăiască şi să fie sănătoasă fetiţa alături de parinţii ei iubitori.
Adina said,
noiembrie 5, 2010 @ 5:35 pm
Am citit cu lacrimi in ochi povestea. Si eu am o bocanila de 6,5 luni pe care o iubim si de care suntem tare mandri si noi parintii si bunicii si nasii. Sa fiti fericiti in continure si sa va bucurati de puiul vostru
eumiealmeu said,
decembrie 13, 2010 @ 4:42 pm
sper să fiţi fericiţi şi povestea voastră drăgălaşă să continue cu rezolvări imediate; chiar dacă se vor mai ivi sincope …
oana said,
decembrie 13, 2010 @ 5:04 pm
Multumim frumos si te mai asteptam la noi pe blog
teodora rad said,
mai 23, 2011 @ 9:37 am
M-a impresionat placut povestea ta… ca si eu sunt cam in aceeasi situatie. Am rezultatul 1:250 si maine merg la medicul meu sa ma sfatuiesc cu el. Am sufletul strans de atatea emotii si stres. Ma rog mult la Dumnezeu sa nu trebuiasca sa ajung la amnio. Am 29 de ani.Nici nu stiu incotro s-o apuc.Sa-ti traiasca ingerasul!
oana said,
mai 23, 2011 @ 5:31 pm
Teodora, bine ai venit la noi pe blog. Iti doresc multa sanatate, multa putere si mai ales mult optimism. Mult noroc si te mai astept cu vesti bune.
lidia said,
noiembrie 22, 2011 @ 5:07 pm
ohh ce poveste impresionanta!!! eu desi am doar 17 ani…visez si eu ca in viitor sa am un copilas frumos si, cel mai important, sanatos! inca sunt ff tanara pt asa ceva, dar…nu ma costa nimcik sa visez!! sa fi fericita oana! toate cele bune fetitei!!!!
oana said,
noiembrie 28, 2011 @ 12:59 am
Lidia….esti o draguta si ma bucur ca am si cititori atat de tineri ca tine. iti doresc sa ti se indeplineasca visul atunci cand va fi vremea lui…sa stii ca si eu am visat si uite, s-a indeplinit! iti multumesc pentru urari si te imbratisez cu drag
alinagaspar said,
noiembrie 27, 2012 @ 12:13 am
buna,am ajuns pe blogul tau cautand scheme de diversificare si am ramas placut impresionata de tot ce am citit pe blogul tau.am si eu o bebelina minunata care de mos nicolae va implini 4 luni si care ie tare mancacioasa motiv pt care am inceput sa-i dar suc de morcov cu mar inca de la 3 luni.mi-a fost de mult ajutor tot ce am citit pe blogul tau pt ca pe toate site-urile citeam ca se recomanda diversificarea dupa varsta de 5 luni,si ma intrebam:pai si ce sa fac daca elisuca mea nu se satura ?sa o indop cu lapte praf?!(medicul mi-a recomandat sucul chiar de la 2 luni jumate.va doresc multa fericire alaturi de iupuras si sa creasca mare si sanatoasa ca frumoasa ie.