Posts tagged bebelusi

Ramasesem datoare!

V-am povestit de Maia, finuta mea! Atunci nu aveam poze cu ea! Acum am! Ea este Maia in primele ei ore din viata, iar frumosul cu ochi albastri este Stefanut, finul meu, fratele Maiei! Nu-i asa ca sunt deliciosi?

securedownloadrrrr

 

securedownloadxx

 Sa-mi traiasca finutii!

Ps: Domnisoara din poza este Mada, prietena mea din copilarie, pe care sunt extrem de invidioasa ca a fost acolo si eu nu! 😀

Reclame

Comments (6) »

Cu gandul la ei!

Am o prietena buna…ma gandesc mereu la ea! Nu este genul ala de prietenie in care ne vedem zilnic si bem nenumarate cafele, genul de „prezenta obligatorie”…este un altfel de prietenie care exista de multi ani, o prietenie cu amintiri comune frumoase si momente cheie frumoase!  Zilele trecute m-a sunat dimineata (inca mai motaiam, dar nu dormeam adanc – asteptam sa aud un glascior: „mami, m-am trezit”!!) sa se asigure ca suntem toti trei ok…pentru ca ne visase urat (ce face sarcina din oameni…si mie mi se intamplau chestii din asta cand eram gravida!)…Nu stiu cat crede ea in vise, dar pe mine m-a uns pe suflet faptul ca m-a sunat! E placut sa stii ca ai prieteni care-si fac griji pentru tine.

Cum spuneam, am o prietena! In curand…sper ca nu mai curand de jumatatea lui noiembrie, voi avea o prietena mamica de gemeni, baietei! M-as fi bucurat sa fiu acolo cand naste, sa ma duc si eu imediat la spital, asa cum a facut si ea cu mine! Mi-ar fi placut sa fie fete ca sa le iau si eu cercei pe care sa-i poarte tot timpul asa cum poarta Catinca cerceii de la ea, dar sunt sigura ca gasesc eu ceva util si frumos si pentru voinicii ei!

De foarte multe ori, cand cochetam doar cu gandul unei sarcini, m-am gandit ca mi-ar placea sa am gemeni. Ea nu cred ca s-a gandit si iata ce a iesit! 😀 Doi dintr-o „lovitura” si baieti! Frumos tare!

Am o prietena care acum nu se simte foarte bine, care a avut probleme, langa care as vrea sa fiu sa mai schimbam o vorba doua, o incurajare ceva….desi nu sunt o mare bisericoasa ma rog sa le fie bine la toti trei si sa treaca perioada grea cu bine si sa fie voinicii sanatosi. Ma gandesc zilnic la ei si de abia astept sa fac „cunostinta” cu baietii.

Baieti, mai stati putin acolo in burtica…pana vin eu acasa, ok?

Danuta, tu stai potolita si ramai optimista pe care o stiu eu!

Vroiam  doar sa stiti, toti 4, ca ma gandesc la voi si ca maimuta Catinca nu a uitat ca „Dana are doi bebei in burtica”! Atat!

Leave a comment »

Despre mame, despre alegeri!

Sunt in urma cu cititul pe bloguri si totusi azi, citind la Bogdana si la Alina am ajuns la o postare dintr-un blog pe care nu mai intrasem pana acum, un blog unde s-a comentat intens…atat de intens incat s-a ajuns la grosolanii, feminism, mojicie….s-au vehiculat concepte, s-a aruncat cu rosii…totul din cauza unor alegeri pe care le fac niste mame!

Unele mame aleg sa-si alapteze copilul pana la Sfantul asteapta! So what?

Unele mame aleg sa nu-si alapteze copilul deloc si prefera biberonul! So what?

Unele se machiaza, altele nu, unele ies la cafea cu prietenele dupa ce nasc si au o viata sociala, altele nu. So what?

Unele umbla sleampate si copilul lor devine centrul universului, ratiunea lor de a trai, altele nu stiu cum sa-l puna mai repede in bratele unei bone si sa se intoarca la viata de dinaintea sarcinii, sa bata cafenelele cu prietenele si sa mearga la sala ca sa-si recapete silueta de dinainte. SO WHAT?

Cine  si ce ne da dreptul sa ne judecam unele pe altele, sa aratam cu degetul si sa incadram o anumita mama intr-o anumita categorie? O spuneam si in comentariul meu de la postul respectiv: exista cumva legi scrise intr-o directie sau alta – legi care sa spuna ca o mama este denaturata sau proasta sau tampita daca alege sa faca intr-un fel sau altul? Exista niste norme sociale care ne impun sa plimbam carutul machiate si date cu ruj sau care din contra ne impun sa impingem carutul imbracate intr-un trening jerpelit, singurul (dintr-un sifonier plin!)  care ne incape in acel moment?

Unde scrie ca esti o tampita daca stai acasa doi ani cu copilul (pentru ca asa iti permite legea!) sau unde scrie ca esti o idioata daca te intorci la munca dupa cateva luni de la nastere? De ce aud mereu alte generatii de mamici care-si manifesta frustrarea de a nu fi avut suficient timp (prin lege!) sa stea acasa cu bebelusul prin aruncarea cu clatita in capul mamicilor care au posibilitatea sa o faca? Cotizante de 2 ani, 10 sau 15ani…este un drept pe care legea ti-l da si de care tu poti profita pentru a-ti creste copilul, pentru a fi alaturi de el in cele mai frumoase momente…de ce trebuie mereu sa moara capra vecinului, doar pentru ca a ta a fost bolnava?

 N-am vazut in parcuri pancarte pe care sa scrie „Interzis alaptatul in public”, nici „Loc de alaptat”…am vazut insa o multime de mame care isi alapteaza pruncul, pe o banca ferita …din dorinta de intimitate si din pudoare…asa cum am vazut mame care tin copilului la gurita un biberon cu lapte? SO What? E un lucru care tine de alegerea fiecaruia.

Sunt mama…am un copil de 2 ani, minunat, cuminte, care din fericire mi-a lasat destul de mult timp sa fac „lucruri” si in aceeasi masura nu mi-a lasat destul timp ca sa fac „lucruri”. Nu regret nimic din ceea ce am facut sau nu am facut pentru ca a fost ALEGEREA MEA! Fiecare dintre noi avem dreptul sa alegem asa cum credem ca ne este noua si familiei noastre mai bine, fara sa ne uitam cu teama in jur, ca vom fi judecati sau priviti chioras, fara sa ne pese de soapte. A avea un copil  este un „job” permanent…mai „permanent” decat orice job din lume si fiecare il face asa cum stie mai bine, cum crede mai bine, fiecare evolueaza si merge pe o carare unica.

Exista acum o multime de curente despre care am citit si rascitit: atasament parental, purtarea wrap-ului, alaptarea continua pana la orice varsta, diversificarea de la x varsta dupa unii, de la x varsta dupa altii. Se vehiculeaza nume sonore, studii medicale, demonstratii, teste, decizii ale celui mai inalt for medical din lume etc, etc….si totusi, fiecare dintre noi, mamele, ajungem sa facem o medie, ajungem sa alegem ceea ce credem noi ca ni se potriveste structurii, credintei, dorintei noastre de a ne creste copilul. Nu e nimeni nici tampit, nici inapoiat nici prost daca nu urmeaza toate studiile…fiecare face o alegere si traieste cu ea!

Nu mi-a placut niciodata ideea cu wrapul si nici nu sunt de acord in totalitate cu acel concept de copil atasat permanent de mama, purtat in brate permanent. Am citit despre ele, m-am documentat si am ales! Ma simt confortabil cu alegerea mea care este undeva la mijlocul tuturor acestor concepte: imi tin copilul in brate ori de cate ori are chef, dar el nu cere in brate non-stop, ii ofer caldura, il mangai, dar el nu se catara ca o maimutica mereu la mine in brate…cu toate acestea, conceptele despre care vorbeam spun ca un copil „purtat” este mai fericit, mai zambitor, nu plange etc. Ei bine, nici copilul meu nu plange, este fericit si zambitor. Sunt o mama denaturata pentru ca nu ma alatur acestui curent si am ales sa-mi plimb copilul in carut si, mai tarziu, de mana? Nu cred. Sunt pur si simplu o mama care a ales ceea ce crede ea ca este mai bine. Sunt denaturate mamele care au ales sa „poarte” acei copii lipiti de ele pana la o varsta marisoara? NU. Au facut o alegere si traiesc fericite cu ea, convinse, ca si mine, ca au facut ceea ce este mai bine pentru copilul lor.

Am alaptat putin, foarte putin. Ghinionul a facut sa imi pierd laptele in urma unei probleme la stomac (cu medicatia de rigoare si chinurile de rigoare!)….m-am straduit cat am putut sa prelungesc momentele de alaptare…dar nu a fost sa fie. In plus, copilul meu a fost extrem de mancacios de la bun inceput si laptele meu putin nu i-a ajuns…sugea in gol mititica….sunt denaturata pentru ca ii completam cu lapte din biberon ca sa o satur si asta dupa ce o tineam la san pana amorteam si eu si ea? As fi vrut sa am lapte sa o alaptez pana la un an. La un an m-as fi oprit pentru ca asa simt eu…asta ar fi fost alegerea mea! De ce se tot arunca cu noroi in mamele care alapteaza pana la Sfantul asteapta…de ce se da cu noroi in mamele care nu alapteaza sau aleg sa alapteze doar o perioada de timp (le scoatem pe cele care nu alapteaza din motive medicale!)? Se vorbeste despre ignoranta, despre exagerare, despre dezgust, despre inconstienta…oameni buni, traim intr-o lume in care Slava Domnului avem de ales si chiar avem de ALES! Din fericire laptele de mama a fost „creat” sa existe si sub forma de praf …aproape identic cu cel al mamei. Da, laptele de mama este de departe cel mai bun si nu ma apuc eu iar sa fac teoria chibritului…dar exista intotdeauna optiunea 2, salvatoare pentru foarte multe mame, comode sau nu!  Revin si spun din nou…de ce ne mananca pe noi sa ne uitam in ograda altuia si sa-l judecam? Este cumva copilul nostru acela care este hranit asa (oricare ar fi acel asa?), este cumva o crima pentru umanitate sa alegi intr-un fel sau altul? Veti spune ca indiferenta nu este buna…si ca genereaza si face si drege…ok, de acord, dar cine imi da mie dreptul sa ma uit chioras la viata altei femei fara sa stiu toata datele despre viata ei? Cum as putea sa stiu vreodata toate datele despre viata ei daca acea femeie nu sunt EU?

Postarile pe care le-ma citit pe blogul acela mi-au lasat un gust extrem de amar…gustul pe care ti-l lasa frustrarile altor oameni, duhoarea aia mizerabila de care m-am saturat, pe care o simti ca mama cand se uita lumea la tine ca la felul 16 pentru ca faci ALEGERI: pentru ca alegi sa nu indopi bebelusul cu pufuleti, pentru ca nu-i dai copilului tau de 1 an sau 2 ciocolata, pentru ca face sau nu face pipi in pampers, pentru ca vorbeste sau nu vorbeste, pentru ca merge prea devreme sau prea tarziu, pentru ca nu are sau are caciula etc.

Sunt multe lucruri in cresterea unui copil pe care le consider gresite,  la care nu subscriu cu zambetul pe buze! Le spun…incerc sa le spun daca mi se da un semn cat de mic ca un „cineva” si-ar dori parerea mea…sau le spun cuiva daca povestesc experientele proprii…dar nu le bag nimanui pe gat ca fiind axiome! Eu am ales asa, altul alege cum vrea el! Eu consider ca el greseste, poate daca-i spun va face ca mine, poate nu!  „Spusul” asta insa, cand vine vorba de copilul altuia, trebuie obligatoriu sa fie unul informativ si nu imperativ…argumentat cat se poate de mult…si STOP! Mai departe de atat nu mergi! Ma deranjeaza enorm cand aud lucruri de genul-  „cum nu i-ai dat inca ciocolata? Al meu mananca deja de un an!” si nu dau doi bani pe o astfel de remarca. Apreciez insa o informatie de genul: „acum ai putea sa-i dai ciocolata neagra pentru ca se spune ca este mai sanatoasa…in cantitati mici, ca sa nu devina dependenta”…o astfel de adresare ma face sa ma duc sa caut, sa cercetez si sa ma gandesc daca da sau nu!

Revin la postarile de pe blogul respectiv…poate sunt putin incoerenta, dar credeti-ma…nu mi-a venit sa cred ce am citit acolo!

Mame sleampate versus mame dichisite.

Eu am impresia ca acea cucoana  care a scris acolo, sub anonimat, NU este mama. Serios. 

Dupa ce am nascut am fost sleampata, multa vreme….am avut multe kilograme in plus, nu ma incapeau hainele, altele nu aveam chef sa-mi cumpar de frica sa nu „ma culc pe o ureche” si sa abandonez ideea de a mai incapea in hainele mele de 54 de kilograme. Asa ca am fost sleampata, in mare parte a timpului. Inainte sa nasc imi cumparam in fiecare saptamana cate ceva de imbracat, de incaltat, ma machiam, ma vopseam. Ei bine, dupa ce am nascut, nu am avut chef, timp si rabdare sa ma ocup de asa ceva, desi, undeva in fundul sufletului, mi-o doream. Catinca era centrul Universului meu…asa cum este si acum. Intr-un fel, faptul ca nu vorbea, nu mergea, nu ma putea privi constienta de schimbari….m-a ajutat sa ma mentin sleampata, chiar daca cei din jurul meu (familia) faceau presiuni pentru „schimbarea imaginii”. Adidasii au inlocuit pantofii, balerinii au inlocuit tocurile si da, ma uitam cu jind la hainele mele din dulap….un an din viata mea am fost SLEAMPATA…madam blugi, trening si tricou! So what? Intr-o zi, am descoperit ca intru in blugii de 57 de kilograme si brusc am avut o revelatie VREAU! Imi vreau hainele inapoi, imi vreau kilogramele inapoi, imi vreau colantii mulati…si i-am capatat inapoi! Pe toti! Acum am 54 de kilograme (cu 24 mai putin decat exact cu o zi inainte de nastere!) si ma simt mult mai frumoasa decat inainte. Am facut o alegere atunci: am fost eu slempata si m-am concentrat pe bebe sa fie cat mai „scos din cutie”, cat mai alintat, cat mai plimbat cu carutul (apropo, am facut la un moment dat incercarea de a ma duce in parc pe tocuri- Catinca tocmai invata sa mearga…ce greseala!!!!!). Acum, am facut o alta alegere…sa fiu EU, cea de dinainte! Si sunt! Pe tocuri, in fuste scurte, colanti si orice imi trece mie prin cap! Am descoperit chiar ca imi sta mult mai bine machiata doar cu rimel si putin fard de pleoape! Mai mult de atat, am langa mine, ma tine de mana,vorbeste cu mine, merge cu mine la cumparaturi, cel mai pretios lucru de pe Pamant, o am pe Catinca! Spunea Bogdana ca pentru fiecare lucru vine o vreme…mare dreptate are…fiecare dintre noi are momente de delasare, de insingurare, de cochetarie, de lux….

24 de kilograme in plus, un bebelus care plange si suspina, un carut greu de coborat niste trepte (pentru ca nu exista rampe),un carut de urcat si coborat repetitiv in masina, „meniurile bebelului” intinse pe toate hainele, un copil care invata sa mearga si dupa care trebuie sa alergi permenent, tarat prin nisip dupa el…hello!!!! cine naiba vrea machiaj, tocuri si rochii smechere in astfel de momente? Asa ca da, nu aratam cu degetul mamicile nemachiate, nedichisite si fara unghii facute….

Ca se poate si altfel…da, se poate! Am vazut cazuri de mamici care s-au dus direct de la coafor la spital sa li se faca cezariana. Am vazut cazuri de mamici care nu au renuntat la sala, la intalnirea de joi cu fetele, la masajul de vineri, la vuitton, la cumparaturile de sambata! Este o chestiune de time management si de alegere! Sunt de admirat, dar nu toata lumea poate fi la fel, nu toata lumea face aceste alegeri…pentru ca atunci cand alegi ceva…faci o alegere in detrimentul altui ceva….lasi copilul singur, sari o alaptare si iti mulgi laptele sa i-l lasi in biberon, nu lasi copilul sa alerge in voie pentru ca „esti pe tocuri” si nu poti alerga dupa el, nu intri in nisip pentru ca-ti murdaresti pantalonii albi, nu-l tii in brate in orice moment pentru ca poate sa regurgiteze pe bluza ta in orice secunda…etc, etc. ALEGERI!

As putea continua la nesfarsit sa scriu…dar am obosit si gustul amar dupa cele citite tot nu mi-a trecut! Anonimi sau nu…cei care au aruncat cu pietre in acea postare mai au multe de invatat in viata asta…cat despre mine…ma bucur din inima ca viata mi-a scos in cale oameni mai mult buni decat rai, mai mult toleranti decat cu „spirit fascist”. Da, sunt fericita cu alegerile pe care le-am facut…si nu voi schimba niciodata nimic din structura mea interioara doar ca „sa dau bine la public”.

Comments (14) »

As vrea sa dau timpul inapoi, as vrea sa opresc timpul in loc!

Intotdeauna am fost o persoana extrem de activa. Pentru mine meseria mea era ca aerul pe care-l respiram. Jurnalist fiind, apoi PR, aveam tot timpul ocupat, eram in continua miscare, iar  „acasa” era un fel de hotel in care veneam seara sa ma vad doua-trei ore cu mama si bunica mea (mai tarziu un alt „acasa” cu sotul meu, iar atunci casa era plina de prieteni sau plecam noi la ei acasa) si sa dorm. Cu alte cuvinte…da, atat eu, cat si sotul meu, care avea o meserie la fel de „plimbareata”,  faceam parte din generatia care manaca pe unde apuca (in general pe la mame ca de gatit nu „gatea” nimeni  mai mult de o omleta sau o cafea). Cand am aflat ca voi avea un bebe nici nu mi-am pus problema ce schimbari imense vor avea loc in viata noastra! La munca m-am dus pana aproape inainte de a naste, cu masina am circulat zi de zi cu ditamai burtica (desi toata lumea imi spunea s-o las mai moale!), de gatit nu mi-am pus problema sa gatesc (ca de’, mancam sanatos tot la mama!).

Despre „statul acasa” cu bebelusul, am zis de cand eram gravida ca voi sta 2 ani, dar undeva in fundul sufletului ma gandeam ca timpul va aranja lucrurile in asa fel incat sa ma intorc relativ repede la activitatile mele cotidiene, la alergatura, la stresul (pe care atunci il uram pentru ca era maxim!) de la job etc..

S-a nascut Catinca…din clipa in care am trecut cu ea pragul casei mi-am dat seama ca nimic nu mai este la fel si ca nici NU-MI DORESC sa mai fie ALTFEL. Cine a spus ca „vorbitul, sentimentele si sfaturile date fara sa ai copil sunt apa de ploaie pentru ca habar n-ai despre ce vorbesti” a avut mare dreptate. Ea a devenit intreg Universul meu…si daca ma gandesc acum, la rece, am fost periculos de aproape de obsesia exclusivitatii (stiti voi…pentru mama nu mai conteaza nimic in afara de copil!). Traiam pentru ea, respiram pentru ea, fiecare clipa era pentru ea, totul trecea prin multiple filtre legate de ceea ce-i putea dauna ei, ceea ce o putea influenta pe ea …Azi, parca sunt ceva mai relaxata in aceste privinte, parca sunt mai putin disperata, dar asta si pentru ca am avut noroc de un copil cuminte, sanatos, mancacios…pentru care nu a trebuit sa-mi fac mari probleme.

Am avut o perioada in care incepuse sa-mi fie dor de activitatile mele, de viata mea vanzolita si agitata, in care ma apucau mici depresii legate de cum stau eu acasa de dimineata pana seara cu fata …dar aceste perioade au fost scurte pentru ca erau inlaturate brusc si fara drept de apel de zambetele ei, de progresele ei, de evolutia ei. Am realizat incet, incet ca NU VREAU SA PIERD NIMIC din ceea ce insemna Catinca…nici primele cuvinte, nici primele activitati, nici gesturi noi…si ca vreau sa fiu acolo langa ea cand reuseste sa manance prima data singura cu manuta, apoi cu lingurita, cand bea prima data din canita, cand se rasuceste prima data pe burtica, cand face primii pasi..tot, absolut tot! Instinctiv si privind totul ca pe o normalitate, m-am apucat de gatit..la inceput piureuri, apoi mancarici usoare…apoi mai grele. Dorinta de a-mi hrani copilul cat mai sanatos, cat mai gustos si cat mai variat m-a facut sa trec peste oroarea mea de a gati (uram caldura, mirosurile, vasele de spalat care se aduna cand gatesti) si am ajuns o mare pasionata in ale gatitului. Acum am tone de carti si retete pentru Catinca, caut mereu idei noi si refuz, asa cum am facut-o de la inceput, sa-i dau sa manance de la borcan (doar in situatii extreme!) sau sa-i potolesc foamea cu porcarii de ros. Pentru ea sunt in stare sa stau sa gatesc si la 4o de grade…numai sa o vad fericita si sa-mi spuna „e gutoasa mami!”…si mi-o spune foarte des…ceea ce pentru mine inseamna premiul cel mai mare! Prietena mea Nicoleta imi spune mereu razand nu credea ca o sa apuce ziua in care sa ma vada in bucatarie gatind zilnic sau la doua zile… asta in conditiile in care eu radeam mereu de ea ca isi petrece jumatate de viata in bucatarie gatind.

Foarte multe persoane din generatia mea si-au spus cu „inocenta omului care nu are copil” ca atunci cand vor face un bebe isi vor chema ajutoarele, bunici, parinti, bone si ca viata lor nu se va schimba radical, ca nu vor renunta la nimic din ceea ce faceau inainte. Cred ca intr-o masura mai mica sau mai mare toti gandim asa la inceput, dar odata ce se naste copilul NU-TI mai doresti sa-l lasi pe mana altcuiva, nu obligatoriu din dorinta de a controla permanent siguranta lui, nu din neancredere ci de DRAG..iti este asa de drag sa stai cu el incat il vrei langa tine cat mai mult.

Mi-e dor de munca, mi-e dor de activitatile mele, dar azi, datorita fetei mele sunt un alt om! Am descoperit ca merita sa renunti la tot pentru a nu pierde nimic din viata copilului tau si ca cea mai frumoasa perioada de formare a copilului este inceputul, primii doi ani…bine, poate peste alti doi ani voi spune ca aceea este cea mai frumoasa perioada, dar cred totusi ca nimic nu se compara cu „primul orice” pe care-l face copilul tau. Sunt lucruri pe care nu le uiti niciodata!

De ce am pus titlul „As vrea sa dau timpul inapoi, as vrea sa opresc timpul in loc?”

As vrea sa dau timpul inapoi….

*Pentru ca sunt atat de multe lucruri pentru care am impresia ca nu m-am bucurat asa cum m-as bucura acum…primele zambete, primele sunete, primele „ma”, „mam”, „mama”

* Pentru ca am convingerea ca la primul copil esti atat de stresata sa mearga totul bine, sa nu regurgiteze, sa nu pateasca sa nu dreaga…incat treci cu destul de multa usurinta peste momente unice…cred ca de abia la al doilea te bucuri cum trebuie pentru ca intervine relaxarea parintelui care a mai trecut odata prin toate astea.

* Pentru ca nu am reusit sa filmez si sa fotografiez toate clipele minunate, toate acele „primul orice” despre care vorbeam mai sus.

* Pentru ca mi-e dor de perioada in care puiul meu mirosea a laptic si a cozonacel proaspat scos din cuptor, pentru ca mi-e dor de privirea ei mirata care vedea si cauta obiecte noi, mi-e dor de acea bucatica de om de 4 kg ale carei talpi de la picioare nu erau mai mari decat jumatate din palma mea..pentru ca mi-e dor de multe prea multe lucruri..

De ce as vrea sa opresc timpul in loc….

* Pentru ca in mai putin de o luna face 2 ani. Transformarile ei in ultimul an au fost absolut fantastice, rapide, uluitoare, bogate si mi-au umplut sufletul si fiecare clipa din zi de zambete si bucurie.

* Pentru ca ma uit la ea si o ascult si imi dau seama ca puiul de om neajutorat devine pe zi ce trece constient, ganditor, inteligent, rapid…si tare mi-as dori sa mai parcurgem inca o data drumul parcurs in ultmul an.

* Pentru ca este la varsta la care spune tot felul de nastrusnicii, invata sa vorbeasca, stocheaza informatii si ti le „tranteste” cand te astepti mai putin in cel mai haios mod posibil.

* Pentru ca trece prin criza aceea de doi ani cand la fiecare lucrusor care o raneste fizic sau psihic vine si se cuibareste in bratele mele strigand „mami” si se lipeste atat de tare de mine si ma strange atat de tare in brate…incat nu i-as mai da drumul niciodata.

* Pentru ca acele clipe de tandrete si de „hai sa ne iubim” se raresc, ea creste si nu mai sta s-o pup, s-o mangai si s-o jughinesc cat as vrea eu (oricum ea nu este extrem de pupacioasa si de iubareata!)..pentru ca a crescut si stie sa spuna „nu beau” (nu vreau), „da-mi dumu”…

* Pentru ca ador „conversatiile” noastre fluente si din ce in ce mai bogate in continut, pentru ca ma face sa rad si sa plang de fericire ca o am, pentru ca ador s-o ajut sa descopere, sa invete…sa se dezvolte.

* Pentru ca se apropie momentul cand nu voi mai fi non-stop cu ea, nu vom mai fi noi doua „ca petele, mami” (ca fetele)

Comments (10) »

Loviturile…

Nu-mi amintesc cum era cand ma loveam, cand cadeam cand imi faceam genunchii zob! Parca n-am fost totusi o plangacioasa…imi amintesc foarte clar ca pe la 5 ani am fost impinsa din leagan (in timp ce ma dadeam tare!) si am aterizat in genunchi cu atata forta ca mi-a intrat o piatra in genunchi…trebuie sa fi fost groaznic de dureros…dar tot ce-mi amintesc, cu mandrie, este ca mi-am scos singura piatra  (pietricica probabil!) de acolo si m-am dus la mama sangerand ca naiba….asta apropo de ce amintiri pastreaza copiii in creierul lor…

Nu stiu cum sunt alti copii, dar fi-mea este, din acest punct de vedere absolut senzationala…taica-su ii spune „viteaza lui tata”. Indiferent cat de rau se loveste nu plange mai mult de 30 de secunde…si astea, in general, la lovituri din alea grave care se lasa cu sangerari. Cand era micuta de tot si de abia incepuse sa mearga singura..cadea, dar niciodata nu se uita in jur sa vada daca cineva se uita la ea ca sa aiba motiv sa planga! Se ridica si mergea mai departe sau, dupa caz, miorlaia putin.

Acum doua zile, a luat prima busitura adevarata, cu genunchi zgariati, pe trotuar. Alerga in fata mea impingand carutul papusii si am vazut-o pe jos…s-a ridicat si cu o privire mai mult furioasa decat indurerata mi-a spus „mamicuta….murdarit picior”….de abia dupa ce am curatat piciorul cu servetel umed a inceput sa imi spuna ca o doare…

Nu stiu daca asa este felul ei sau pur si simplu au „functionat” bine metodele aplicate de noi (de mine si de sotul meu!) in caz de lovituri  …dar ma gandesc totusi ca atunci cand te doare…pai te doare frate!

Cand avea vreo 7 luni s-a aruncat din pat…cum, in ce fel, nu stiu  nici azi! Am auzit buf si pe urma un plans jalnic..am gasit-o cazuta langa pat..normal ca nu stiu unde s-a lovit. S-a oprit din plans instantaneu in momentul in care am luat-o in brate.

Spaimele mari, ale oricarui parinte, apar atunci cand copilul incepe sa mearga singurel si se loveste de toate cele sau cade si da cu capul de toate cele. Oricat de multe aparatori si metode de siguranta incerci sa aplici…tot se gaseste ceva de care sa se loveasca (chiar daca esti cu bebelul de mana), iar fi-mea le-a incercat cate putin, pe toate. Marea mea spaima a fost aceea ca nu punea niciodata mainile in fata sa se sprijine…pur si simplu se pravalea cu fata in jos…si ma gandeam cu mare disperare si cu neputinta ce as putea face sa invat un copil, care nici nu avea un an, sa se protejeze…lucrurile au venit de la sine, dar nici acum nu pot spune ca este cu mult mai breaza….

A dat cu capul de pamant de nenumarate ori (pana a invatat sa mearga bine si chiar si dupa aceea pentru ca are prostul obicei sa nu se uite pe unde merge!), a dat cu fata de masa (s-a julit la ochi), cu gura de scaune (sange la greu!), cu capul de tocurile usilor sau de usi (asta o face si acum aproximativ de doua ori pe zi pentru ca se uita in alta parte si merge!), s-a rostogolit pe scarile de la tobogan direct cu fata in nisip, a cazut pe scari, si-a prins degetele in sertarele (care desi aveau protectii…tot au fost desfacute)…

Nu stiu cum unii copii sunt mai precauti sau au un simt de autoprotejare ca a mea nu-l are ….dar macar „e viteaza”

Comments (4) »

Inventii pentru bebelusi 2

DE CE PLANGE BEBE?

marisa-kristines_2054_71695923Un aparat care analizeaza din ce motiv iti plange copilul…acum nu stiu cat de sigur sau eficient este el pentru ca producatorii recomanda ca, in cazul in care ai anumite banuieli privind sanatatea copilului sa consulti medicul. Aparatul analizeaza daca bebelusul plange de foame, plictiseala, oboseala sau stres si costa  120 euro. Mai multe amanunte pe SHOWER YOUR BABY

 

 

PERNA DE SUSTINERE IN FORMA DE MAIINI!

zaky

Mie una..maiinile alea mi se par cam horror, dar poate intr-adevar sunt eficiente…o inventie pentru bebelusii nou-nascuti gasita pe PREGNANCY STORE

 

DISPOZITIV „NU MA ZGALTAI”!

dont_shakeCreat special ca „arma” impotriva bonelor agresive, acest dispozitiv se ataseaza hainutelor copiilor…si daca bebelusul este zguduit sau zgalatait ..parintii sunt anuntati prin sms! Intrebarea mea este ce se intampla daca bona merge cu bebelul in carut pe drumurile din Romania? Asta lasand la o parte faptul ca dispozitivul poate fi scos foarte usor de catre orice bona! :D. Gasit pe Oh GIZMO

Comments (3) »

Prietenei mele i s-a pus „pata” :D

Ei da…prietenei mele i s-a pus pata aia neagra, in parc,  in seara asta,  si-a luat copilul si a plecat…pai de ce? Pai pentru ca am ajuns sa nu ne mai pese de copiii nostri ce sa mai vorbim de ai altora….

Cat copilul e foarte mic..stai langa el si-l pazesti…si dai marunt din buze la adresa parintilor care au copii mai mari si care au uitat cum e sa ai copil mic – stau calmi pe banca si fumeaza…privind de la distanta ce „frumos” se joaca pustii lor aruncandu-si pietre in cap unii altora, ciomagind copii mai mici cu betele rupte de prin vreun pom, trosnind  in cap vreun bebe care se nimereste in calea lor…veti spune..exagerezi…ba bine ca nu!

Mie una mi s-a parut foarte interesant subiectul asta deschis de o mamica…si foarte educativ http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=136682

pentru ca din pacate il traiesc in fiecare zi in parc….

Nu am nimic cu copiii, e normal, vin la locul de joaca sa se joace, dar cu parintii lor…asta este alta istorie…frate, pazesteti-l…stai cu ochii pe el, mai ales daca-l stii nazbatios. Un copil mai mare stie sa se fereasca (aproximativ)..pe cand un bebe habar nu are…cat ai fi tu de parinte de bebe…sunt lucruri care tin de „fractiunea de secunda” si te trezesti cu copilul cu fata in nisip! Nu zice nimeni ca trebuie sa stai mereu cu gura pe el..”nu face aia” , „nu face ailalta”, dar sunt reguli elementare pe care un copil mai mare, care intelege ce i se spune ar trebui sa le stie..gen: „daca vezi un bebe, fereste-l tu ca el nu stie sa se fereasca..nu intra ca bolidul in el!”, „daca esti sus pe tobogan si vezi ca un parinte tocmai se chinuie sa-si ia bebelusul de acolo (bebelus care evident se da greu dus din locul respectiv) asteapta cateva secunde…nu te da pe tobogan sa-i arzi una fix in freza!”, „nu arunca cu pietre in prejama bebelusilor (de fapt nu arunca cu pietre deloc)”, „nu te juca cu ciomage si bete” etc, etc….

Revenind la prietena mea…i s-a pus pata si a plecat cu copilul de acolo….pentru ca intr-o „hoarda” de copii mai marisori nesupravegheati (cum a numit-o ea la nervi)…nu a reusit sa-si fereasca copilul si nici macar sa-l dea pe tobogan…copilul mic, trebuia luat in brate de mama si suit pe un tobogan…dar in momentul in care se „pravalesc” peste tine unul dupa altul copii mai mari care intamplator arunca si pietre pe tobogane (ca e la moda!)…si tu stai si astepti de 15 -20 minute sa-l sui acolo…pleci! 

In tot acest timp eu stateam cu fi-mea care se juca impasibila in pietris (ca nu-i nisip, e pietris) si priveam cu uimire cum un baietel a venit, i-a luat tricicleta copilului cu care se juca fi-mea (cu tot cu geanta mamei lui agatata de ea+geanta copilului) si a plecat (initial, mamica cu care eram l-a lasat ca a zis ca doar se suie pe ea, dar el a decolat cu viteza) – mamica lui, dupa cum s-a descoperit ulterior cand mamica „praduita” il cauta deja nevoasa din priviri pe „atacator” :D, statea calma pe banca…mult mai departe de locul faptei, cu un alt grup de mamici si discuta despre cutremur..nepasandu-i absolut deloc unde se afla copilul ei (locul de joaca cu pricina este mare…chiar mare!). Si-a luat luat copilul in brate si s-a dus fuga sa-si recupereze lucrurile…i-a spus mamicii politicos ca aceea este tricileta ei si geanta ei (subliniind putin cuvantul geanta). Raspunsul: „Ahaa…am vazut ca a venit cu ea, dar am crezut ca i-a dat-o cineva!” …”cu geanta pe ea, doamna” i-a raspuns mamica razand fortat…”ei…asta este!”

Da, asta este! Sa nu-ti vina sa-i iei la pumni??? Nu cred ca mamica respectiva astepta scuze  (cel putin asta spune ea)…ca de, este copil, nici sa-l ia la bataie „ca s-ar fi simitit ea vinovata ca ia bietul copil bataie din cauza ei” (aici am citat-o…dar macar acolo, putin interes legat de ceea ce se intampla in jur…si mai ales de ceea ce se intampla cu propriul copil (daca copilul ala o zbughea afara din parc direct in strada…ca nu era departe de strada?)

Acum un episod propriu…acu’  doua saptamani era sa ma „iau de gat” cu o bona! Pe bune! Se intampla in celebrul parculet  de la Dorobanti despre care v-am  mai povestit . Stateam in picioare langa fi-mea care se juca cu o galeata si o lopatica in nisip….tricicleta noastra..le 10 metri de mine, lipita lateral de o banca. Apare o bona cu doi copii..o fetita cam de varsta fetei mele (poate putin mai mare)…si inca un copil de vreo 4-5 ani (nu stiu nici in ziua de azi ce era  fetita sau baietel- ca erau saracii asa imbroboditi ca ziceai ca vine frigul de la Polul Nord – fi-mea era in hanorac si fara caciula ca erau 21 de grade afara!). Bona imi da tricicleta la o parte (desi nu era in calea ei si nu o impiedica sa se aseze pe banca, se pune comod pe bancuta si isi aprinde o tigara.  Copilul mai mare vine si se arunca in nisip, la trei metri de fi-mea cu o galeata, o lopata si un ciomag  de vreun metru in mana…maimuta mea…contrar obiceiului (ca de regula ea asteapta sa vina copiii la ea nu se duce ea la ei…) se ridica si isi ia jucariile si o ia vesela spre copil…in secunda doi am auzit un marait (pe cuvant, parca era catel!) si am vazut cum o porneste ciomagul spre ea…asa ca am avut prezenta de spirit si m-am bagat intre ei. Ciomagul m-a altoit pe mine…si inca destul de bine…ca am si acum vanataie..nu ca ar fi avut copilul mare putere, dar batul era destul de gros si a fost bine plasat (cam la nivelul ochilor copilului meu si la nivelul genunchiului meu!). Incerc sa-i spun copilului ca fetita nu vrea decat sa se joace cu el si mai primesc un ciomag peste picioare:D. Mi se pune pata…si uitandu-ma in jur (ca si cum nu stiam cu cine este venit copilul!) intreb copilul, retoric, evident..cu cine este el in parc (intre noi fie vorba….urasc sa fac eu educatie sau sa admonestez copii altora…normal este sa o faca parintii sau bona lui, nu un strain!)….Aud o voce plictisita de pe banca…’lasati doamna, are probleme cu capul..stiti sunt frati…sunt cam handicapati amandoi”. Mi-a sarit tafna si o intreb „dumneavoastra sunteti mama?” „Nu, eu sunt bona raspunde zambind gales…si tragand din tigara”..”pai bine doamna…daca stiti ca sunt violenti, ca au probleme sau ce o fi…de ce nu stati langa ei…dumneavoastra ati vazut ce era sa se intample??”…”Pai si ce sa le fac doamna, n-auziti ca sunt dusi cu capul???” ..ma rog..a urmat un schimb de replici foarte dragute…dupa care i-am spus ca daca vreodata o sa vad parintii copiilor o sa am grija sa afle cum are grija „o asa-zisa bona” de ei…si mi-am luat copilul si am plecat de acolo….

De ce atata nesimtire…de ce atata indiferenta…de ce naiba ma mai mir atata?????

Comments (7) »