Posts tagged copii dependenti

Hai sa vorbim despre…dependenta si independenta

Avand in vedere ca unele dintre voi mi-au trasmis mesaje cum ca le-a placut ideea provocarii pe diverse subiecte, reiau seria de postari. Azi am sa va spun parerea mea despre dependenta si independenta copilului fata de mama. Astept reactia voastra, comentariile si modul in care vedeti voi aceasta etapa din viata copiilor nostri.

Incep prin a va spune din start ca voi face abstractie de concepte citite sau necitite (daca le regasiti inseamna ca este absolut accidental) din „cursuri” de atasament parental. Cele care ma citesc stiu deja ca eu nu sunt adepta acestui curent (pentru ca eu asa il vad, ca pe un alt curent „la moda”) asa ca tot ceea ce scriu vine in mod natural, dupa cum simt eu ca ar trebui sa fie. Ca gresesc sau nu…asta ramane de vazut.

Subiectul de azi se refera in principal la dependenta copilului de mama si la felul in care am inteles eu ca trebuie s-o ajut pe Catinca sa-si dezvolte singura o latura independenta, sa invete sa faca „lucruri ” fara sa astepte sa o ajut eu, sa se joace si singura fara sa-i fiu eu mereu in spate ajutand-o etc. In mod cert, lucruri pe care noi, adultii le facem natural, mecanic uneori, pentru copiii nostri sunt adevarate pietre de incercare si aici ma refer de exemplu la incaltat, imbracat etc. Imi amintesc cat de greu mi-a fost mie s-o invat sa se incalte singura si cat de amuzant mi se pare inca, faptul ca nu reuseste defel sa puna pantoful stang in piciorul stang si cel drept in piciorul drept (oricat de multe metode am aplicat in acest sens). Desi mental imi tot spun ca este mica si ca trebuie sa invete lucruri de acest gen..intr-o perioada mai scurta sau mai lunga, uneori uit si ma trezesc avand pretentii prea mari de la un copil de aproape 4 ani. Chiar ieri m-am surprins usor iritata de faptul ca nu reuseste niciodata sa-si incheie nasturii la pantaloni, in schimb fermoarele si capsele la „joaca pe degete”. Acest lucru nu ma va determina defel sa caut pantaloni fara nasturi…din contra. Consider ca cea mai buna metoda este exercitiul, un exercitiu facut de la natural pana la mecanic. Asa cum a invatat sa se stearga dupa ce merge la wc (uneori mai bine, alteori mai superficial), asa cum a invatat sa nu se apropie de aragaz si de foc (din fericire vazand experienta mea si a tatalui ei care ne-am mai si ars) asa va invata sa faca orice. Dincolo de exercitiu si de o anumita rutina, mie una mi se pare extrem de important sa explici unui copil fiecare lucru care tie ti se pare natural (normal, il faci de-o viata nu?). A inchide ochii si a te gandi ca trebuie sa stie pur si simplu sau ca trebuie sa invete pur si simplu nu este suficient. Copilul meu, fiecare copil, e un omulet mic care descopera in fiecare zi, intreaba in fiecare zi, experimenteaza in fiecare zi. O alta etapa importanta in capatarea „independentei” este aceea de a-l LASA sa faca. Daca la fiecare pas aude „nu pune mana”, „nu face”, „ai trantit”, „ai murdarit” etc…va ramane, din punctul meu de vedere dependent si nu va face anumite lucruri decat cu sau supravegherea ta. Azi, spre exemplu, am gradinarit. Si-a dorit sa planteze, impreuna cu mine, in jardiniere, florile si semintele cumparate din Amsterdam. Am lasat-o si este inutil sa va spun cum arata terasa din curte dupa ce a „plantat” ea flori. I-am atras atentia ca cine face mizerie, curata la final. Independenta inseamna de foarte multe ori, ce spun, de cele mai multe ori, „efecte secundare” (mai ales in procesul de invatare) si trebuie sa invete sa si le asume (in cazul nostru sa mature terasa, lucru care oricum ii face mare placere!:D). Cand e vorba despre lucruri „fun” multi dintre noi ne bagam…totusi, nu cred ca am scapat vreuna de teama atunci cand e vorba de lucruri care pot deveni periculoase sau pot avea urmari urate. In acest caz, eu am preferat metoda „imitatiei”. A apucat-o pasiunea de bucatarit…i-am luat bucatarie pentru copii si i-am dat ocazia sa invete sa umble cu aragazul, cu cafetiera, cu prajitorul de paine…indepartand-o in acest fel de bucataria reala, dar ajutand-o sa deprinda alte abilitati care ii si imi sunt de folos. Ieri calcam si ea calca, pe masa ei de calcat si cu masina ei, la doi pasi de mine. Textul principal era „sa nu te apropii de masina mea ca uite frige, arssss, uite ce abur iese”. „Inlocuitoriii”, surogatele, contrar multor pareri, mie mi-au folosit pentru a o modela si a o invata lucruri pe care sa le evite pe „jucariile reale”.

Nu stiu cum sunt alti copii, Catinca nu a fost mamoasa. A avut intotdeauna, un soi de determinare a face lucrurile singura. Pana pe la 2 ani si jumatate, cand nu reusea, se enerva si incepea sa planga amarata rau. Apoi a inceput sa devina si mai voluntara si se incapataneaza sa faca pana reuseste. Daca tot nu reuseste apeleaza la ajutor. Am lasat-o de fiecare data sa se descurce, sa incerce, sa experimenteze, dar niciodata nu am ignorat-o: am stat langa ea, am incurajat-o, i-am explicat, de multe ori fara sa pun eu mana, dar am fost acolo. Independenta, dupa parerea mea nu se capata prin ignorare, prin nepasare, prin „lasa ca trebuie sa invete pana la urma”. Chiar si atunci cand esti adult, procesul de invatare exista, asa cum exista si un „cineva” care te ajuta sa inveti ceea ce mai tarziu va deveni un gest mecanic, o rutina. Cand te sui pentru prima data la volan sa faci scoala de soferi…nu-ti zice nimeni „ia volanul, uite cheia, da-i drumul si mergi”…asa ca da, independenta se invata desi dupa unele conceptii moderne ea se confunda, cu mare succes, cu indiferenta. Niciodata nu am sa pot sta pasiva sa-mi privesc fetita catarandu-se pe o plasa din aceea de la locurile de joaca, pentru prima data, a doua, a treia…si sa-mi spun in gand sau cu voce tare…”lasa, daca o sa cada, invata sa se tina mai bine, trebuie sa devina independenta si sa invete”. Voi sta in spatele ei, fara sa o ating, o voi sustine si o voi prinde daca aluneca sau pune piciorul gresit. Cam asa inteleg sa procedez cu orice altceva. 

De cand o am pe ea (as spune chiar datorita ei) am invatat sa creez lucruri cu diverse tehnici, spre exemplu am invatat sa decorez cu tehnica servetelului. Am invatat impreuna, si eu si ea…am experimentat pe proiecte comune. Am facut multe „creatii” impreuna. Acum am depasit aceasta etapa si fiecare dintre noi isi doreste sa faca propria creatie. Le facem impreuna, dar fiecare lucreaza pe proiectul ei. Independenta nu inseamna sa nu mai faci nimic impreuna cu copilul…inseamna sa-ti petreci timpul in doi, fiecare facand ceea ce-si doreste. Am vazut ca acest tip de independenta o ajuta pe Catinca sa invete sa „respecte” munca celuilalt…fie ca este vorba de curatenie, de calcat, de maturat, de curatat ciuperci, de jucat sau de creat. Facand singura, de bunavoie, cot la cot cu mine, ca pe o joaca sau ca pe ceva serios, invata ca nu este intotdeauna usor, ca poate fi obositor, ca poate presupune efort.

 Nu-i place sa faca curatenie si ordine (cui ii place). Cu toate acestea insist in a o invata mereu ca lucrurile se strang. Se pare ca am insistat suficient de mult pentru ca a ajuns sa ne reproseze uneori ca am lasat papucii nu stiu unde si s-a impiedicat sau ca e masa plina de lucruri si nu are unde sa coloreze etc :D.Pentru mine conteaza enorm…cu atat mai mult cu cat o vad ca ia papucii si ii muta la locul lor, cu un gest tafnos-nervos (probabil ma imita! :D). Strangerea lucrurilor este „foarte obositoare” si are de fiecare data nevoie de sustinere….adica ceva de genul „ok, eu fac curatenie…dar ajuta-ma si tu”. Aici intervine realismul…nici nu are 4 ani…cum m-as putea astepta sa stranga maldarele de jucarii singura? O ajut, dar de fiecare data ii subliniez ca daca intinde jucarii in toata casa va avea din ce in ce mai mult de strans.

Nu-mi place sa „speculeze” prin lene. Atunci cand o surpind ca nu vrea sa faca lucruri singura, doar pentru ca-i este lene sau doar pentru ca n-are chef…nu cedez. Catinca a mancat singura, cu lingurita si apoi cu furculita de foarte mica. Datul cu lingurita in gura a incetat rapid la noi, tocmai pentru ca, voluntara fiind, a invata repede si si-a dorit repede sa se hraneasca singura. A avut insa perioade (mai ales cand manca carne) in care ii era lene sa manance  si cerea sa-i dau in gura. N-am ras de ea, nu am incercat sa-i creez un sentiment de vinovatie…pur si simplu am incercat sa o mobilizez explicandu-i ca la gradinita nu va avea cine sa-i dea in gura si va ramane nemancata, ca daca o vor vedea alti copii s-ar putea sa creada ca ea este foarte mica si asta pentru ca toti copiii de varsta ei se hranesc singuri etc.

O sa spuneti ca sunt usor nebuna: la 3 ani Catinca batea deja cuie si insuruba cu surubelnita electrica. Meritul apartine bunicului patern, mare mester in toate ale mesteritului. Tati i-a spus ca daca ii arata Catincai cum se fac lucruri sa o si invete sa le faca si sa-si asume tot procesul, inclusiv riscurile. Acum, aflu ca fata mea este mai talentata la ale tehnicii si mesteritului  decat taica-su si mai ales decat mine. Nu si-a dat cu ciocanul peste degete (fie el si din ala micut)…stie sa-l foloseasca. Stie ce este aia surubelnita, smirghel, trafalete etc.

Ma veti intreba pana unde merge „acordarea” sentimentului de independenta…pai, din punctul meu de vedere cred ca este un lucru care tine de fiecare parinte in parte, de cat de conservator este, de cata rabdare are, de cat  curaj are…Cred ca tine si de fiecare copil in parte: cunosc fetite care au bagat andrele in priza…pentru ca puteau (cu parintele in aceeasi camera, un parinte atent de felul lui). Fiecare copil este unic si este datoria noastra, ca parinti, sa stabilim limite, sa incurajam directii sau, din contra, sa restrictionam anumite „zone”.

Uite un lucru la care eu n-am incurajat „independenta”. La un moment dat, Catinca incepuse sa fie atrasa de calculator. I-am cumparat un laptop mic…care nu face altceva decat sa cante daca apesi anumite butoane. Aveam la dispozitie zeci de modele, educative, care o invata sa numere, sa faca, sa dreaga. Am ales insa sa o invat ca un computer este un aparat la care se lucreaza, la care taticii mai asculta si muzica in timp ce lucreaza, la care mai poti vedea, ocazional, cate un film etc…nu un obiect la care ne jucam jocuri. Daca vrea sa umble la computerul meu..o las…dar nu vrea. Eu sunt multumita cu „minciuna” mea mascata, cu atat mai mult cu cat, multi copii de varsta ei stiu deja sa se joace pe computer, lucru care mie mi se pare de neacceptat. Nu judec parintii care-i lasa…dar ma intreb cum vor mai descoperi acei copii joaca, in adevaratul ei sens daca deja, la aceasta varsta butoneaza la joculete?

Ajung acum pe terenul spinos al altei fatete a independentei: dormitul si tot procesul de culcare. Am intalnit copii „dresati” care la 3 ani fac dus singuri, se imbraca singuri si se culca singuri. Spun in mod brutal „dresati” pentru ca cazul despre care vorbesc eu…este chiar un dresaj, parintii lor alegand aceasta modalitate din lipsa de interes, de timp si de chef. I-au invatat ce au de facut si isi vad de viata lor. O metoda extrema care functioneaza tehnic si mecanic. Este totusi lipsita de sentiment pentru ca asa cum spuneam independenta nu inseamna indiferenta.

Am intalnit si cealalta extrema (mai des decat pe prima)- copii care refuza sa se culce fara un parinte langa ei, care nu adorm decat daca sta mami, buni, tati etc, daca sunt leganati, bibiliti…etc (aici nu vorbim de cazuri particulare ci de cazurile in care acest lucru este un obicei creat cu buna stiinta de  parinte). O alta extrema nejustificata din punctul meu de vedere. Dependenta aceasta este un teren propice pentru rasfatul excesiv si nu este nici pe departe o atitudine echilibrata pentru a crea un teren propice unui copil independent. Spun asta pentru ca foarte putini dintre copii care se incadreaza in acest „sistem” de culcare accepta medii noi, se adapteaza la medii noi de somn, etc ceea ce creaza, de ce sa nu o spunem si pe asta, o lipsa de independenta aa parintilor. Cunosc persoane care isi lasau musafirii singuri in living si se duceau sa culce copilul (amandoi sau doar unul din ei)  care refuza sa adorma fara unul din ei. Nu le placea situatia, dar nu aveau ce face pentru ca asa se obisnuise copilul. La al doilea copil, nu au mai repetat „obiceiul”.

Catinca doarme singura de cand s-a nascut. Ii place sa doarma cu mine in pat, dar acest lucru este o exceptie, facuta din cand in cand, sau atunci cand este foarte bolnava. Cu toate astea, ritualul culcarii rimeaza intotdeauna cu „impreuna”. Stau cu ea cand se dezbraca, o ajut sa se imbrace, ii citesc o poveste, ii cant un cantec, o pup, o jughinesc, radem putin si apoi ne spunem noapte buna. Lumina se stinge ea se culca si eu plec. Ii ofer independenta, dar nu o privez de momente frumoase, magice, de care imi aduc si eu aminte din copilaria mea.Si stiti ce…extrem de rar s-a intamplat ca fata mea sa simta nevoia de „ceva in plus”, rar s-a intamplat sa ma roage sa mai stau cu ea cateva minute pe intuneric, sa nu plec…atat de rar incat le pot numara pe degete. Deduc din asta ca ii ofer ceea ce are nevoie.

Acum ca v-am povestit experientele mele si felul in care vad lucrurile…astept sa-mi spuneti voi cum vedeti independenta/dependenta. De unde pornim si unde ne oprim? Cat de independent trebuie sa fie un copil si de la ce varsta incepe „educatia” in acest sens?

Comments (7) »