Posts tagged parinti

Teoria „muciosilor” si responsabilitatea parintilor

Citeam intr-o zi pe blogul unei mamici o relatare despre o alta mamica care se plangea ca al sau copil se jucase cu un copil blonav in parc…mamica care spunea ca nu intelege de ce-si aduc parintii copiii blonavi in parc. Mamica care scria pe blog…finaliza postarea spunand ca nu intelege de ce se dadea mamica cealalta de ceasul mortii privind multimea de virusi care proveneau din stranuturile copiilor blonavi pentru ca ea nu si-a pus niciodata problmea. Intr-adevar, nu si-a pus-o pentru ca are inca un copilas micut care nu a intrat in colectivitate „ca la carte”….cand va intra, va intelege din plin. Am vrut sa scriu demult despre acest subiect…iata ca o fac acum.

Teoria „muciosilor” si responsabilitatea parintilor in viziunea mea este mult mai ramificata si consider ca sunt multe, multeeeee de tot de spus.

Pana sa o am pe Catinca nu ma interesa defel la ce virusi ma expun. Lucram intr-un mediu extrem „de contaminat” pentru ca aveam contact cu zeci si chiar sute de suflete pe zi. Dupa ce am nascut-o am avut insa parte de un instructaj specializat foarte amanuntit legat de riscurile la care expun copilul, un instructaj facut de multi medici pediatri care mi-au explicat, cu amanunte, ce si pana unde se poate intampla. Am ferit copilul in prima luna de viata, ca la carte. Din a doua luna…copilul meu a intrat intr-un mediu social foarte aglomerat. Casa noastra a reanceput sa fie mereu plina    de prieteni, ca inainte de a o naste, dar toti erau expusi la vesnica intrebare: „esti bolnav, iti curge nasul, stranuti?” si era invitat sa vina altadata daca avea ceva. Multi dintre ei (majoritatea celor care nu aveau copii) nu prea intelegeau si li se parea usor exagerata grija mea legata de acest subiect. Cei mai multi dintre ei au ajuns intre timp sa fie parinti si azi imi recunosc, cu zambetul pe buze ca sunt la fel de preocupati de acest lucru si ca de abia acum, cand sufera si ei alaturi de sufletelele lor, realizeaza ca nu eram deloc exagerata.  Aceasta insa a fost o categorie de oameni. Cea de-a doua este categoria parintilor carora NU le pasa! La ei ma voi opri astazi.

in aceasta categorie am intalnit cateva tipologii:

1. Parintele inconstient care se ascunde  sub masca „calesc copilul”. Caleste-l frate cat vrei tu, tine-l si dezbracat pe cuburi de gheata daca asta consideri tu…cine sunt eu sa te judec? – DAR nu mi-l expune si pe al meu! Faptul ca pe un astfel de parinte nu-l deranjeaza ca al lui copil behaie ca o oita chinuita, ca e cu mucii permanent pana in barba si ca il duce la petreceri cu febra 38-39…este fix problema lui. Devine insa problema mea cand acest lucru ma afecteaza pe mine si mai ales pe copilul meu. Mi se pare o jignire si chiar o lipsa de respect  sa iti aduci copilul bolnav (cu sau fara febra) la mine in casa sub pretextul…”lasa draga, n-are nimic…e doar racit ca a mancat inghetata!” In primul rand nu exista doar racit…toate sunt viroze..cine nu ma crede sa caute pe net…raceala este sinonimul virozei…evident, virozele sunt si ele de toate felurile: foarte usoare, extrem de usoare, grele etc. Rosul in gat nu se face de la inghetata ci de la faptul ca inghetata rece a ajuns pe un teren „minat” (imunitate usor scazuta) si a activat unul din miile de virusi sau bacterii existente latent in corpul nostru. Intrebarea este: cam de cate mii de ori poti sa explici un astfel de lucru? Eu una niciodata nu mi-am dus copilul bolnav intr-o casa sau intr-un mediu unde sunt si alti copii. Din respect pentru copii si parintii lor, pentru ca stiu cat se chinuie un micut si parintele pe langa el, cand nu dorm nopti, fac febra, tusesc pana vomita etc. Am aceeasi pretentie si de la cei care imi calca pragul sau care urmeaza sa aiba intalniri sociale cu mine. Evident, de cele mai multe ori, raman cu pretentiile si de cele mai multe ori…cu o viroza capatata! Cand a facut doi ani, Catinca s-a trezit, chiar in dimineata in care ii serbam ziua de nastere, bolnava cobza…ii curgeau ochii, nasul era praf, dar nu avea febra. Cu numai doua ore inainte de petrecere am sunat absolut toti invitatii si i-am anuntat ca fata este bolnava, ca noi, familia vom fi la locul unde am decis s-o serbam si ca nu ma voi supara deloc daca vor alege sa nu vina. Au venit absolut toti, dar toti parintii au avut dreptul sa aleaga si daca au ales astfel au fost cu ochii pe copii sa-i tina mai departe. Desigur, petrecerea era in aer liber ceea ce a micsorat sansele ca acei copii sa se imbolnaveasca, dar am considerat normal, de la sine inteles, sa-i dau dreptul parintelui sa aleaga daca vine sau nu. Pe de alta parte, mie mi s-a intamplat sa merg la petreceri unde nu numai ca sarbatoritul era bolnav ci toata gasca tusea…fara sa-mi fi spus cineva vreun cuvat.

2. Tipologia 2 este parintele care nu da doi bani pe ceilalti copii. Se aseamana mult cu primul, doar ca argumentele sunt altele: „nu am cu cine sa-l las, trebuie sa-l duc la gradinita” sau „trebuie sa-l scot si pe el putin in parc cu copiii ca altfel innebuneste” etc, etc. Pai mai omule, lucrurile sunt simple: esti parinte, el este copil. Daca esti parinte ar trebui sa te gandesti ca poate va veni ziua (de regula foarte curand) in care vei intalni unul ca tine care-ti va pune copilul lui nas in nas cu copilul tau- ii va tusi de doua ori si tu vei face vreo 5-10 zile de nopti albe…sau nu, ca poate nu-ti pasa deloc si are cine sa ingrijeasca copilul in timp ce tu dormi. Nu ai cu cine sa-l lasi…iti iei concediu! Nu, nu trebuie sa-l scoti in parc sa se joace cu ceilalti copii, tusind si stranutand in nasul lor. Nu, nu innebuneste si daca nu esti destul de abil sau de capabil sa-l distrezi cat sta amaratul in casa…macar ai bunul simt si tine-l in parc, izolat, ca sa nu-i imbolnaveasca pe altii. Problema este universala…nu se intampla doar in Romania, ba chiar, in alte parti e  mai rau. In Belgia spre exemplu exista asa numitul concediu pentru copil bolnav si cu toate astea ii vezi cu lamunarile pana in barba, tusind si cu febra la gradinita. Pediatra (stricta si destul de tipic belgiana a Catincai) numeste aceasta atitudine nesimtire. Poate in Belgia este chiar nesimtire. In Romania sa zicem ca exista anumite contexte sociale actuale care ar justifica unul din acele argumente (cel cu gradinita) desi…eu una chiar as face pe „ala” in patru ca sa nu-mi duc copilul bolnav la gradinita – riscand (in afara de potentiala agravare a bolii) sa se mai captuseasca si cu altceva pe deasupra- asta ca sa nu mai zic de imbolnavitul celorlalti.

3. Tipologia 3 este parintele care declara sus si tare, ridicand din umeri a neputinta „n-am ce face…ar insemna sa nu-l scot niciodata din casa pentru ca al meu este tot timpul bolnav”. Pai si atunci, vin eu si intreb…trebuie sa fie si al meu tot timpul bolnav pentru ca exista din ce in ce mai multi parinti care declara asta? Daca nu as fi trecut prin perioada mizerabile in care copilul meu scapa de o viroza, il duceam la gradinita doua zile si venea cu alta…si o tineam lant asa…as fi zis ca nu stiu ce inseamna sa ai copilul tot timpul bolnav. Totusi, am sesizat ca aceasta tipologie de parinti s-au obisnuit cu ideea ca al loc copil este tot timpul bolnav (cum oare ca eu una nu as putea sa o aud pe fi-mea tusind non-stop si sa fiu senina ca o zi de primavara!) si ajung sa perceapa acest lucru ca pe o normalitate, fara sa mai incerce in vreun fel sa diminueze aceste episoade…ci mai degraba incercand sa gaseasca argumente de genul inghetatei, sucului rece, vantului etc…si cam atat. Se ignora complet faptul ca un lant virotic poate fi complet evitat (mai ales in colectivitati) prin izolarea completa, de la primele semne, a copiilor bolnavi…si se ajunge la un cerc vicios: a mea se imbolnaveste, hai s-o duc la gradi. Il imbolnaveste pe un altul pe care parintele il aduce la gradi si ala da mai departe si tot asa…cand de fapt lucrurile se pot evita cu mare gratie. Daca tu ca adult nu poti evita astfel de situatii pentru ca muncesti, ai un job, un coleg bolnav etc…pentru copil o poti face extrem de usor, totul este sa VREI si sa-ti PESE de al tau in primul rand si de al altora in al doilea rand.

Multi ajung sa-si dea seama de aceste lucruri de abia cand incep copiii sa faca viroze dupa viroze, boli dupa boli, multi nu-si dau seama niciodata! Povestea cu imunizarea naturala chiar nu functioneaza oameni buni decat dupa multi, multi ani, cand ai toate sansele ca al tau copil sa fi capatat deja o sensibilitate (la urechi, la gat, la nas) dupa multiple boli si complicatii facute datorita dorintei tale de parinte de a-l imuniza. Nu o spun eu, o spun medicii…si am vazut-o demonstrata pe cazuri concrete. Orice copil capata o anumita sensibilitate si nu, nu-l poti ajuta defel sa se imunizeze daca-ti face mereu complicatii la care este necesara adminstrare repetata de antibiotic. Fetita prietenei mele a inceput sa faca, de mica, otite. Otite peste otite, mers la gradi, iar otita, iar mers la gradi iar otita. Otita aparea mereu ca o complicatie la viroze pentru ca avea canalul de comunicatie intre nas si urechi scurt (asa cum este la toti copiii pana in 7 ani). Dupa prima otita facuta, au urmat altele si altele…mereu tratate cu antibiotice. Mama ei continua sa o trimita la gradi sperand ca la un moment dat lucrurile vor inceta. Nu au incetat…s-au agravat! S-a ajuns la otite seroase, la operatii de polipi repetate, la chinuri, nu a mai raspuns decat la antibiotic intravenos. Toate astea…din cauza unor viroze asa-zise banale care la unii se manifestau doar cu muci si tuse. Fetita este la scoala acum si a fost operata, de curand, din nou de polipi pentru ca acestia s-au refacut, otitele au reaparut si i s-a dimiunat extrem de tare auzul.

 As putea sa ma mai povestesc si alte cazuri similare pentru ca stiu destule…asta pentru a demonstra ca simplii muci la copilul meu pot sa nu fie deloc simpli la copilul vostru

Dupa cate am tras cu fi-mea, un copil extrem de sanatos, caruia pana la doi ani i-a curs nasul o singura data…am ajuns sa filtrez extrem de diferit lucrurile. Cand am ajuns in Blegia si a inceput sa se imbolnaveasca in lant, cand imbolnavirile au fost din ce in ce mai dese pentru ca a intrat in colectivitate…si eu si sotul meu ne-am lasat „pacaliti” de chestia cu „lasa ca asa isi formeaza imunitatea”, de chestia cu „nu exista copil sensibil, doar parinte exagerat”. Am suportat cu stoicism ironii, filosofii si povesti spuse de altii cum ca ai lor copii au trecut prin asta si ca se va termina in 3-6-9 luni. A venit insa momentul in care toate aceste „mituri” au fost daramate ca un castel de cuburi …dupa o serie interminabila de antibiotice administrate (sa tinem cont de faptul ca medicii belgieni nu sunt ca cei romani sa dea antibiotic la orice!) ca urmare a unor complicatii facute de la viroze (vezi faringite virale), dupa drumuri noaptea la spital si chinuri cu copilul care statea cu masca pe gurita pentru ca se sufoca de tuse, dupa ce a dormit nopti intregi in fundulet pentru altfel tusea pana voma, dupa o pneumonie virala venita capac pe un organism slabit de atatea boli…am inteles si noi in sfarsit (si am primit  aceeasi recomandare de la medic) ca nu asa se face imunitatea si ca nu asa trebuie sa mearga lucrurile. Ca multi alti parinti care fac asta (zic eu sanatosi la cap!) am urmat recomandarea medicului si am retras copila de la gradinita pana la toamna, cand vom incerca din nou. Discutam , ma repet, despre un copil care nu a fost bolnav pana la doi ani, care nu a luat nici macar varicela (imunitate buna) desi a fost expusa in mod direct (o data mai mult decat direct) de doua ori, care mananca tone de fructe si legume fara sa fie nevoie sa ma rog de ea. Am inteles ca are o sensibilitate si ne-am asumat acest lucru…asa cum ne asumam sa nu expunem nici macar un suflet de copil atunci cand ea este bolnava, macar pentru simplul fapt ca un copil nu merita sa sufere, nici macar de o banala raceala (care poate pentru fi-mea e banala, dar pentru el aduce complicatii).

Asa ca nu, dragi mamici, tatici, bunici, unchi si matusi, nici mie nu mi se pare absolut deloc normal ca nepotul, copilul dumneavoastra sa-i stranute, tuseasca sau sa-mi tina copilul de mana dupa ce si-a sters mucisorii cu acea mana! El, copilul, nu are vina (desi poate fi educat si invatat reguli de igiena si protectie in astfel de cazuri – ca banalul pus al maiinii la gura atunci cand tuseste – „banal” pe care eu nu-l prea vad la copii). Voi, ca adulti insa aveti si vina si responsabilitate si daca pe voi nu va deranjeaza sa-l scoateti afara bolnav (vorba lui Badea – „atunci bine”) este treaba voastra, dar faceti in asa fel incat sa nu sufere altii.

Comments (49) »

10 motive pentru care i-as da lui Dumnezeu nota 10!

Unul din motivele pentru care nu ma gandesc inca la al doilea copil este frica! Frica majora (si in 99% din cazuri reala!) ca cel de-al doilea copil nu va mai fi  la fel de cuminte, de mancacios, de ascultator etc ca primul. Daca aici detectati o nota de egoism in ceea ce scriu…ei bine, cred ca este reala.

Catinca a fost si este cam tot ceea ce-si poate dori un parinte. Am zece motive pentru care i-as da lui Dumnezeu, in fiecare zi, NOTA 10.

Iata-le:

1. Bebelus fiind s-a trezit o singura data pe noapte pentru alaptare (si mai tarziu, pentru biberon). E drept ca „singura data pe noapte” dura de la 2 noaptea pana pe la 4.30 pentru ca domnisoara era puturoasa la supt si mai adormea, mai sugea, iar adormea….Ulterior, cand a mai crescut putin (uite ca nu mai stiu exact pe la cate luni!) si-a scos si biberonul de noapte….ca atare, cred ca de pe la 7-8 luni am dormit toata noaptea.

2. Fiind primul copil am citit mult si am auzit miliarde de pareri venite din toate directiile, legate de somn. Ei bine, am facut cum a vrut copilul meu…adica l-am lasat sa doarma. Catinca nu a fost leganata pe genunchi, plimbata in brate sa adoarma, tinuta de mana, bibilita…a dormit si punct. Am pus-o in pat si „somn”…INTOTDEAUNA, chiar si cand a fost bolnavioara. Singurele exceptii au fost episodul de Craciun din 2008 cand a avut ceva obsesii si nu vroia sa se culce (obsesiile se numau brad si tata) si singura modalitate de a o culca era sa o las sa adoarma in brate la taica-su pe la 1 noaptea. Peste noapte se mai trezea de doua ori sa verifice daca tata e la locul lui si bradul la locul lui. Bradul trebuia sa fie la locul lui, tata nu trebuia sa fie ca altfel nu se mai culca (asa ca tata se ascundea in baie si eu faceam turul casei cu ea!). Episodul asta a durat 2 saptamani, lungi, in care eu eram disperata ca a luat-o copilul razna. Al doilea episod s-a petrecut acum cateva luni cand s-a speriat ingrozitor de un vagabond pe strada si cand tot vreo 2 saptamani „vroia umpic in brate” . Putinul insemna foarte putin. Un minut la mine in brate era suficient si se culca. Ambele episoade…au trecut aproape de la sine…fara mari smecherii si tertipuri de „rezolvare”. In concluzie, copilul meu a dormit in camera lui din ziua 1, timp de 5 luni am dormit cu randul (ori eu ori taica-su!) cu ea in camera, dupa care, ne-am mutat alaturi in camera noastra. Somnul de dupa-amiaza este sfant: ne punem in pat si adormim. fara scandal, fara plansete, fara tragedii.  A existat o perioada, tot foarte scurta cand nu prea vroia sa doarma (avea vreun an) dupa-amiaza si ma tot „luptam” cu ea…dar nu refuza pusul in pat…pur si simplu statea acolo si vorbea, se juca, lalaia…In ziua de azi, fata mea merge la nani, ne spunem noapte buna, bem laptele, seara o spunem pe „aia cu Doamne- Doamne” (adica Inger, ingerasul meu!), aranjam dupa un ritual bine definit papusile in pat, stingem lumina si gata.

3. Mancarea….a fost o chestie magica de la bun inceput. A mancat bine, a baut mult lapte (mult mai mult decat norma varstei ei!), bea in continuare. Am diversificat-o usor, fara probleme (doar branza de vaci nu a fost acceptata niciodata), mananca orice ii dau in afara de mazare care nu-i mai place. Mananca multe fructe si enorm de multe lactate. Mi-a luat intotdeauna bine in greutate si indiferent daca a fost vorba de febra, eruptie dentara sau viroza…a mancat excelent. A fost tot timpul peste media de greutate a varstei, dar acum nu se mai vede acest lucru pentru ca este inalta (ne apropiem de 97 cm…!).

4. S-a ridicat in picioare la 7 luni si la 11 luni mergea singura prin nisip (ca sa fure sticla de suc a vecinului de prosop!).

5. A vorbit foarte repede iar acum vorbeste perfect (ba chiar incepe sa vorbeasca incet, incet franceza), dar nu vrea sa cante si sa invete culorile. 😀 Pune un miliard de intrebari si inregistreaza tot felul de lucruri pe care ti le tranteste cand nu te astepti. Are o memorie excelenta a locurilor si lucrurilor. Stie exact fiecare bila de la cine a primit-o (are vreo 70 de bile!), retine locurile prin care am mai fost (chiar daca am fost o singura data!) si ce am facut acolo. Retine nume, figuri si stie sa le asocieze.

6. Nu face crize decat foarte rar (si alea se declanseaza din „nimic”), dar se potoleste extrem de repede. Nu se da cu fundul de pamant, asculta cand i se explica si te intelegi cu ea. Retine reguli de baza  (ceea ce este mai important le si respecta) privind siguranta si securitatea ei: nu se suie in lift fara mine, nu se apropie de cuptor, nu umbla la fire si prize, nu umbla la butoanele de la aragaz etc, etc.

7. Este un copil extrem de cuminte (chiar si eu ma minunez!) si rabdator. Sta 2 ore pe scaun la restaurant si se distreaza, merge la cumparaturi cu orele si nu se plange si nu se taraie pe jos…isi manifesta oboseala exact ca un copil mare: „am obosit, vreau acasa!” (si asta foarte rar!).Inca ceva: face curatenie in urma ei. Ajutata, dar face si comenteaza extrem de rar ….

8. Nu este bolnavicioasa. A avut si ea viroze, febra mare de la dinti, dar una peste alta sunt un parinte norocos pentru ca este rezistenta si are un sistem imunitar foarte bun.

9. Este sociabila cu oamenii pe care-i cunoaste si foarte, foarte precauta cu necunoscutii. Nu primeste mancare si nici altceva de mana unui strain. Am fost socata zilele trecute cand in Cora i s-a oferit ceva pentru degustare si ea a a raspuns in romana „nu vrea…am si eu acasa!”

10. Nu se indeparteaza niciodata de mine, indiferent unde suntem (chiar si in parc prefera sa ma aiba in raza ei vizuala!). In magazin intotdeauna o las sa faca ce vrea ea, tocmai pentru ca stiu ca daca me uit este langa mine…si oricum vorbeste continuu si imi alege ea ce sa cumpar…asa ca daca s-ar lasa tacerea as sti ca nu mai e langa mine. Apropo de magazine…nu darama din rafturi, nu strica, nu arunca…nici lucrurile ei, nici ale altora, nu ia sa puna in cos fara sa ma intrebe pe mine.

Toate lucrurile astea vin din „ghidajele” aplicate de mine, de taica-su si din faptul ca per total, familiile noastre ne-au respectat deciziile privind cresterea ei, dar  lucrurile astea vin, in primul rand,  de la Dumnezeu. Mi-a daruit un copil aproape perfect.

Sincera sa fiu…in micile ei momente de „scapari” (mofturi, maraieli…etc) ma intreb daca merita sa ma supar doar pentru atat…avand in vedere cate alte zeci si sute de „+” am.

Da stiu…sunt o norocoasa…si ma bucur ca Dumnezeu a „zambit” asa cand am nascut-o!

La  final…un mic remember!

Catinca Maria 0144

 

Catinca Maria 2132

 

Catinca Maria 2144

 

Catinca Maria 2774

IMG_0273

EforieNord Iulie-August 2008 303

 

IMG_3815

 

IMG_3944

 

IMG_4855

Imagine041

 

IMG_4939

IMG_5050

IMG_5218

Comments (21) »

Sunt eu dusa cu capul sau….!?

Sunt mama de fata! de copil imi doream sa fiu mama de fata ca sa o pot dichisi, aranja, imbraca in rochite sa o pot coafa etc…stiti voi ….ce viseaza fetitele!

Na ca acum sunt si nu pot frate sa-i fac unghiile cu oja rosie la doi ani, sa-i dau cu lac pe buze sau s-o mascaresc cu  „putin fard de obraz ca-i cam palida!” Hei! Sunt eu dusa cu capul sau sunt duse cu capul mamele alea de isi incearca nuantele noi de oja pe unghiile copilelor lor de doi anisori? Chiar nu pot sa inteleg! Daca tu ii faci asta copilului tau la 2 ani…la 5 ii faci gaura in buric si la 7 tatuaje sau cum? Mi se pare de prost gust, dar dincolo de chestia asta mi se pare ca ne batem joc de copiii nostri! Sa nu credeti ca sunt vreo acritura incuiata…prima data am pus farduri pe fata pe la 14 ani (oficial..ca neoficial ma mascaream singura in oglinda si tata ma punea sa ma sterg urgent!), dar un copil atat de micut…are acea puritate si acea frumusete absolut unice si irecuperabile, pe care noi, ca niste prosti, ne grabim sa le manjim prea devreme cu lucruri pe care oricum nu le intelege si care oricum nu-i fac un bine !

Ce m-a apucat? Pai de cateva saptamani incoace ma tot lovesc prin parc, prin poze de la diverse aniversari, prin diverse cercuri…nu mai conteaza…de copile de un an, doi ani, maxim 3 ani, machiate, ojate si pieptanate ca niste cuconeturi bune de dus…na, ca era sa zic si o prostie! Am zis intai ca este o intamplare, apoi mi-a sarit din nou in ochi si din nou si din nou…si am ajuns la concluzia ca noi parintii am cam luat-o pe campii. Daca la o fetita de 5 ani poti spune ca are vreo dorinta „sa-si faca unghiile ca mami” sau sa aiba si ea putin fard ca nu stiu ce printesa…la una de un an, doi ani…care de abia vorbeste…cum sa mai vorbim de astfel de dorinte?

Mai rau este ca prostul gust si nebuneala ajunge atat de departe incat oja nu este un lac incolor sau un roz pal..ceva acolo pe care poti nici sa nu-l sesizezi …ci un rosu aprins, un mov (ca-i la moda si merge cu rochita fetei!) sau un grena. Bleah!!! Iar fardul de obraz nu este unul roz ci unul cu tenta de bronz (nuante de maro ceva!) ca de’ , fata e putin bronzata (aiurea…era alba ca laptele!)! Nu vorbesc de una si aceeasi fetita ci de copii diferiti! De ce Doamne iarta-ma ii trebuie unui copil frumos asa ceva?

Doamne…mare ti-e gradina si multi nebuni au sarit gardul!

Comments (9) »