I-am spus Catincai in aceasta seara, in timp ce o tineam strans in brate:
– Mami stii ca in aceasta seara este ultima ta seara de fetita de 5 ani?
Zambind strengareste mi-a raspuns:
– De ceee?
– Pentru ca de maiine o sa fii o fetita mai mare, de 6 ani !
– …dar nu o sa fiu mai inalta decat acum, doar mai mare ca varsta ! 😀
Fotografiile de mai jos sunt facute in aceasta seara, intr-unul din momentele noastre din fiecare seara cand, ca un ritual, ne tinem in brate si ne povestim diverse intamplari. Nu povesti….de mai mult de jumatate de an, aceste momente s-au transformat in momente de o complicitate aparte intre mama si fiica, cateva minute pe seara in care ii povestesc ce pozne faceam eu cand eram mica, ce pozne facea ea cand era mica, despre bunici, despre strabunici, despre copilarie, despre iubire, despre prieteni…despre orice. Ne tinem in brate, imi spune a mia oara pe ziua respectiva ca ma iubeste si o strang in brate cat sa-mi ajunga toata noaptea, pana a doua zi !.
In aceasta seara, tatal ei i-a spus povestea…eu doar am tinut-o in brate…asa cum am tinut-o acum aproape 6 ani, cand tatal ei, plecat la cumparaturi a sesizat ca nu ii dau telefoane ca de obicei ca sa-i spun ca am uitat sa trec pe lista de cumparaturi una alta. Venit acasa, m-a gasit pe aceeasi canapea din poza, dormind cu fata strans in brate. Era un ghemotoc de nici o saptamana…iar azi…e aproape la fel de lunga ca mine.
Mai sunt 10 minute pana la ora 12 cand intram in ziua urmatoare si Catinca nu doarme. Nu vrea, ne tot intreaba cat este ceasul, daca « s-a facut deja maiine » si ne-am petrecut ultimele 10 minute intinsi toti 3 la ea in pat, pe latul patului, pupandu-ne si magaindu-ne. Am fugit de acolo dupa ce am pupat-o si magaiat-o putin, dupa ce am mirosit pielicica ei, dupa ce i-am privit prifilul de printesa….dar peste cateva minute vom fi iar acolo ca s-o pupam si s-o strangem in brate…..asa ca fiti siguri, aceasta postare e scrisa pe bucati, dar exprima sentimentele in timp real…ce poate fi mai frumos ?
Later edit…..12.00…am intrat tiptil in camera ei si am auzit din intuneric :
– E deja maiine mami?
Mi-am luat puiul in brate si i-am spus ca ea este magia mea, cea mai puternica si cea mai rezistenta magie dintre toate. Impreuna cu tati ne-am unit maiinile, palmuta ei mica intre maiinile noastre si ne-am inbratisat.. Desi initial a zis ca nu vrea cadourile in aceasta seara…s-a razgandit repede si a zis ca vrea doua cadouri in seara asta si ce mai ramane maiine.
Iepurasul Bocanila face azi 6 ani….o cifra magica, o noua etapa din viata ei asa cum i-am spus. O noua etapa din viata noastra ca si parinti. Credeti sau nu anul acesta chiar mi-e greu sa scriu aceasta postare….s-au schimbat atat de multe in ultimul an cu fetita mea ….si se vor schimba atat de multe….cu ea, cu mine, cu noi. Poate suna egoist…dar ma simt usor furioasa ca incepe scoala. Incepe o noua viata, intra intr-o noua viata, complet diferita de tot ceea ce a cunoscut pana acum….iar pentru mine va fi la fel de greu ca si pentru ea. M-am obisnuit sa o am langa mine, avem programele noastre, ritualurile noastre…de la 1 septembrie cand va incepe scoala (da, noi nu avem grupa pregatitoare, intram direct in « paine »), clasa 1, va fi altfel. Totul va fi altfel…pentru ea, pentru mine…am senzatia ca lumea vrea sa-mi „fure” ce am avut pana acum.
Daca anul care a trecut am simtit si am experimentat schimbari majore in evolutia si in comportamentul ei…anul ce vine….se vor schimba si mai multe. Am fetita mare !
Anul care a trecut a fost unul al schimbarilor din toate punctele de vedere. Catinca a avut o evolutie absolut uimitoare…o spune un om care sta zi de zi cu ea si totusi nu se poate abtine sa nu le contorizeze. Schimbarile fizice au fost poate cele mai evidente pentru ceilalti….pentru mine insa au fost altele, mult mai puternice, cu un impact mult mai mare si as putea spune cu un grad sporit de dificultate pentru mine ca si parinte.
Catinca este o fetita foarte, foarte inalta pentru varsta ei. In acest moment, iubita mea are 135 cm si 24 kg. Conform medicului ei din Belgia are inaltimea unui copil de 8 ani (confirm pentru ca aceasta masura ii cumpar la haine) si greutatea unui copil de 8 ani….
Dincolo de aceste schimbari insa, asa cum spuneam, ca mama, am simtit mult mai pregnant schimbarile de comportament. Incapatanarea s-a accentuat, intrebarile si curiozitatile normale s-au inmultit. Am fost pusa la incercare de nenumarate ori…intrebari despre ecologie, reciclare, viata, iubire, prieteni, probleme existentiale, religie si cate si mai cate…..plus intrarea brusca si destul de accentuata in societate, societate in care se regasesc si rautati, si mici frecusuri si gastile de fetite si inceputurile de sentimente aparte fata de baietei. Le-am descoperit pe toate, rand pe rand, impreuna, mama si fiica, cu intrebari, lacrimi, consolari, invataminte, minute si ore petrecute pentru a invata « drumul »…acel drum unic, specific fiecaruia dintre noi, acel drum in care avem nevoie de « mama » de « mama prietena », apoi de „tata”, de „tata baiat”, de consolare, de cineva care sa ne faca sa intelegem « de ce ? » urile varstei de 5 ani cand nu intelegi de ce fetita x a spus ca ea e cea mai frumoasa, cand fetita y te-a trimis la plimbare pentru ca nu vroia sa se joace cu tine, cand baietelul z, prieten pana atunci cu tine, te-a dat la o parte ca sa se joace cu masinutele cu alti baieti, cand doua fetite rele iti fac viata amara la gradinita etc.
Eu ca adult am redescoperit rabdarea si am invatat ca numai sentimentele de parinte te ghideaza si te invata sa-ti consolezi copilul invatandu-l totodata sa isi aleaga calea, sa se comporte, sa faca fata unei societati care da, incepand de azi, de la 6 ani, va deveni din ce in ce mai prezenta in viata copilului tau. Din punctul meu de vedere anul acesta, intre 5 si 6 ani a fost poate cel mai greu an ca si parinte, pana acum. Este greu sa incerci sa-i explici copilului tau de ce exista diferente, de ce unii sunt saraci si unii bogati, de ce unii fac lucruri care nu sunt normale si tu trebuie sa treci prin ele, de ce unii sunt rai desi tu nu le faci nimic, de ce in fiecare moment de bucurie trebuie apreciat si fiecare moment de tristete este un moment din care trebuie sa inveti….e greu pentru mine ca adult sa inghit unele lucruri si a fost greu sa le explic copilului meu astfel incat sa nu-l frustrez, sa nu-l indoctrinez…sa creez calea cea buna, sa creez acel echilibru la care ravnim toti, sa-i pastrez copilaria. Anul acest a auzit pentru prima data teoria ca nu exista Mos Craciun si iepurasul si a fost atat de vehementa incat a redus la tacere pe toata lumea…fara ajutor din partea mea. Intrebarile ulterioare au existat…asa cum incep sa existe intrebari despre iubire, despre casatorie, despre copii, despre moarte, despre Dumnezeu, despre orice este uman….evoluam ! Anul acesta am inteles ca nu voi putea niciodata sa fiu prietena ei si sa am o relatie deschisa, fiind in acelasi timp mama, daca o mint…ca atare, absolut orice promisiune am facut …am stat si in cap sa mi-o tin….pentru ca copilul meu sa stie ca eu NU o mint niciodata si ca daca promit ceva asa fac. Sunt pasi mici, sunt pasi grei uneori, sunt pasi care pentru unii adulti pot parea banalitati si prostii copilaresti…dar sunt pasi care, desi noi, adultii nu vrem sa recunoastem, conteaza. Daca eu adult imi pun/las copilul sa minta…intr-o zi ma va minti si pe mine pentru ca va sti ca minciuna exista si este acceptata intr-o forma sau alta….si atunci tot acest castel fragil se va darama. Daca eu adult promit si nu ma tin de cuvant…copilul meu va veni si va spune ca i-am promis si nu m-am tinut de cuvant. Am invatat sa fiu si eu altfel…nu promit, nu fac si in general incerc sa nu ma comport fata de ea asa cum o invat sa nu faca ea. Cu alte cuvinte….EU am devenit un om mai bun de dragul si datorita existentei ei. Catinca este un copil destul de complex as spune…nu se exteriorizeaza si uneori te ia prin surprindere atat de tare incat te blocheaza. Unul din cele mai socante momente ale anului acesta a fost acela cand am decis legat de scoala ei. Aveam doua optiuni pe care eu si tata lei le-am cantarit luni intregi…sa ramana la scoala unde a facut gradinita sau sa mearga la o scoala, considerata mult superioara, unde a fost acceptata si unde se patrunde foarte greu (chiar si catre bruxellezi nativi) . Am cantarit indelung avantaje si dezavantaje si ea si-a exprimat o singura data pararea, fara prea mult patos- vroia sa ramana la scoala unde a facut gradinita. Din anumite considerente am decis si noi acest lucru. Cand i-am comunicat acest lucru reactia ei ne-a blocat pe amandoi…luminandu-ne definitiv asupra unui lucru : trebuie sa avem mare grija si sa privim cu atentie la copilul nostru pentru ca aparentele lui insala ! In momentul in care am chemat-o si i-am spus decizia noastra a inceput sa planga de bucurie, sa ne imbratiseze si sa ne multumeasca. A fost un moment care pe noi, ca parinti, ne-a marcat profund pentur simplul motiv ca nici eu, nici tata lei nu am putut sesiza niciun moment cat de important era pentru ea acest lucru….a asteptat in tacere decizia noastra, fara multe comentarii….
Asadar, dragii mei…sunt o norocoasa ! Chiar sunt! Am un copil fantastic de curios, de mandru, de ambitios…si mai ales de iubitor! Momentele mele si numai ale mele de dragoste, de iubire, de imbratisari, de complicitate cu fata mea nu se compara cu nimic pe lumea asta. Privesc si momentele de complicitate cu tata lei si imi dau seama cat de intense sunt si cat de diferite, dar la fel de importante. Fiecare dintre noi doi are un loc aparte….este o piesa de puzzle perfecta in mintea si in viata ei. Fiecare din noi are rolul lui si in mod clar minunea aceasta de copil si-a creat o scara de valori, un sistem de viata pe care noi nu-l putem intelege. Tatal ei este zeul ei….care face el si numai el minuni si lucruri pe care NIMENI nu le poate face. Mama ei este cealalta parte a puzzle-ului care face ceva ce NIMENI altcineva nu poate face….suntem acolo, fiecare cu locul lui…fiecare prezent in desenele ei, in picturile ei, in modul ei de a se manifesta si de a ne face parte la trairile ei. Cu mine, complicitate, povesti, activitati, probleme…cu tati, distractie, parc, miscare, sport, intrebari, muzica….sincer…in seara asta imi vad familia ca pe un aluat care nu se leaga defel decat daca suntem toti trei….
In ultimul an de zile, minunea mea a trecut prin multe transformari si a trait multe…poate mult mai multe schimbari si presiuni fata de alti copii. In ultimul an de zile fata mea trait presiunea faptului ca este un copil strain intr-o tara straina. Daca era in Romania ar fi interactionat altfel fata in fata cu rautatile copiilor….in mod cert, handicapul limbii a facut-o uneori sa rectioneze altfel, neavand puterea limbajului pentru a se apara, puterea totala pe care ar fi avut-o in gradinita, in Romania. A marcat-o si sper ca am fost suficient de aproape, amandoi, ca sa o sustinem. S-a luptat sa-si faca prieteni, intr-o societate din care nu prea facea parte dat fiind faptul ca nu a frecventat pana in acest an, in mod constant gradinita si cand a inceput sa se intareasca din punct de vedere al sanatatii a fost nevoita sa intre in grupuri deja formate de multa vreme.
Si-a pierdut bunica…brusc si cu explicatii minime din partea noastra pentru a nu o introduce prea devreme intr-o zona a vietii care sa o intristeze. O bunica pe care a iubit-o foarte mult, care i-a fost aproape intodeauna si despre care are amintiri frumoase si cu care a avut o relatie speciala. Bunica care in mod cert azi ar fi extrem de mandra de ea, bunica care de fiecare data cand statea de vorba cu mine ma facea si pe mine sa fiu mandra de mine pentru felul in care ma ocup eu de fata mea . Bunica cu care facea biscuiti si care era intotdeauna acolo pentru ea. Se gandeste la ea mereu si sunt convinsa ca se gandeste mai mult decat imi spune chiar si mie….
A invatat ca acasa este in doua locuri : acasa in Romania unde ii sunt bunicii, unchii, prietena ei dintotdeauna si acasa in Belgia, unde suntem noi trei…noi trei care facem numai lucruri minunate, unde este viata ei de acum, unde va invata, unde isi va face prieteni.
In timpul unui proiect la gradinita a fost pusa sa deseneze steagul tarii ei si ceva despre locul care inseamna acasa….a desenat steagul Romaniei si pe mama si tata. Cand mi-a spus in masina, in drum spre casa, despre acest proiect am inceput sa plang….nu i-am indus eu acest lucru…asta simte ea si pentru mine a fost suficient ca sa INTELEG, a fost suficient ca sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru darul meu, pentru fetita mea.
As putea sa scriu sute de pagini despre acest an….despre talentul ei la desen care a fost sesizat deja de foarte multa lume (avizata sau mai putin avizata), despre momentele in care ne jucam amandoua cu papusile, « ca fetele, pentru ca baietii ca tati si bunicu nu stiu sa se joace cu papusile », despre cum a catigat anul acesta primul concurs de schi dupa ce a facut scoala de schi o saptamana, despre victoria de saptamana aceasta cand in urma unui efort sustinut al lui tati si bunicu’ a inceput sa mearga in sfarsit pe bicicleta pe doua roti, despre cum « prefera » sa invete sa mearga pe role daca se suie si mami pe rolele ei, despre constructiile complexe din lego, cand facem castele pentru ponei sau despre momentele in care ne punem amandoua la masa de lucru si decoram cu tehnica servetelului, facem felicitari cu Big Shot, decoram rame si tot felul de minuni, despre plimbarile ei cu tati in parc mancand cartofi prajiti si ducandu-se sa faca echilibristica pe barna…..despre toate momentele unice pe care acest copil ni le ofera noua ca si parinti…despre profilul ei smecher de printesa cu nasucul in vant, despre picioarele lungi pe care i le admir cu o usoara invidie de pe acum…despre cum imi alege ea haine din magazin, despre cum isi alege singura haine din magazin si apoi selectam impreuna ce se potriveste….stiu…ma bucur acum de ele. Peste cativa ani probabil voi fi « depasita » si nu voi mai avea aceleasi gusturi la haine cu ea…peste cativa ani muzica si educatia muzicala pe care i-o da taica-su cu care sta si canta toate hit-urile la moda…nu va mai fi pe gustul ei…dar e magic, e minunat, e fenomenal ! Nici eu, nici taica-su nu am putea trai un moment fara ea. Asa am fost tot timpul, impreuna…asa suntem si acum. Nu exista vacanta fara ea, nu exista proiect fara ea…ea a fost tot timpul cu noi si asa ne-am construit viata de cand exista Catinca. Ne place, nu putem vedea lucrurile altfel…asa este normalitatea pentru noi. Asa este magic….ea este magica !
Azi are 6 ani….si peste putin timp incepe scoala ! Incepe o noua etapa, o noua viata, intr-un sistem care ii este la fel de strain cum imi este si mie sau tatalui ei. Vom invata impreuna, vom face pasi mici, vom evolua…dar eu simt ca putin cate putin… « creste prea mare ». Mi-e dor de talpitele ei mici care incapeau amandoua in palma mea…deja mi-e dor de orele acelea pe care nu le voi mai petrece cu ea, de momentele in care, fara griji legate de scoala, lectii si alte nebunii, plecam noi doua la cumparaturi sau ne apucam de un proiect sau pur si simplu stateam impreuna. Acum am fetita de scoala…si trebuie sa ma obisnuiesc incet cu acest nou statut de « mama de scolarita »
La Multi Ani magia mea…La Multi Ani sufletul meu !
Asa cum ti-am zis amandoi in seara cand asteptai « sa se faca maiine »…te iubim amandoi si te vom iubi mereu.
Mami si tati
Soarele de pe strada mea! 