Archive for Mai, 2011

Bucurii simple…

Azi am avut ocazia sa-mi reamintesc un lucru pe care-l facea Catinca, bebelus fiind: se bucura de etichete, nu de jucarii. Putea sa fie jucaria-jucariei…cea mai mare bucurie a ei era sa se joace cu etichetele, sa le stranga intre degetele, sa le studieze.  O bucurie sincera, pentru un lucru la care, noi, adultii ne uitam cu indiferenta, pentru un lucru banal.

Dumnezeu ne-a dat sansa sa-i putem oferi Catincai tot ceea ce-si doreste. Putine lucruri le-a cerut si nu le-a primit, chiar daca nu pe moment (in primul rand din ratiuni educative). Intodeauna m-am lovit de ideea preconceputa pe care o au multi din jurul meu…cum ca daca ii oferi tot ce-ti cere, nu va mai aprecia nimic. Am incercat sa pastrez masura, chiar si atunci cand nu mi se parea ca ar trebui s-o fac- numai sa nu creasca copilul „razgaiat” si lipsit de apreciere.

De multe ori tatal ei imi spune ca are prea multe jucarii si nu se joaca cu ele, nu le apreciaza. Da, are prea multe jucarii, sunt acord cu asta si am inceput sa reduc ritmul …macar eu pentru ca la cati prieteni, bunici, nasi, unchi si fini are…ritmul tot nu s-a redus. 😀 Am orientat lucrurile catre achizitii practice, creative, cu o finalitate etc. Cu toate astea va spun sincer, pentru ca stiu si stau cu ea toata ziua…se joaca cu absolut toate jucariile pe care le are, prin rotatie, dupa toane si chef.

Ei bine, azi mi-au fost daramate toate aceste mituri, azi mi-am amintit sa-mi ascult mai atent copilul si azi mi-am amintit de Cati mica.  Ne-am dus in Cora (unde apropo au schimbat cosurile cu unele noi si smechere, cu scaun de copil care suporta greutate pana la 130kg – pentru ce oare?). Am suit-o in carutul de cumparaturi si am pornit. Trebuia sa-i iau papuci noi asa ca ne-am oprit la raion sa incercam papuci…s-a indragostit iremediabil de o pereche de papuci (gen printesa spunea ea) cu cine altcineva decat „Hello Kitty”. Niste papuci banali, din panza…i-am luat. A fost atat de indragostita de ei si atat de fericita  incat, ca niciodata, mi-a spus intr-o ora de cumparaturi, „te iubesc, esti cea mai buna mamica din lume” de 100 de ori. Urmatoarea achizitie a fost o cutie dreptunghiulara (cu Barbie) de pus jucariile. Are capac si poate fi bagata usor sub pat (de fapt pentru asta este conceputa). Aveam nevoie de ea pentru ca masinutele Catincai zac maldar (da, da masinute, nu radeti!) si nu au un loc al lor. O alta achizitie pentru care am primit de nenumarate ori multumiri si iubiri si pupicuri.  Momentul suprem al acestor manifestari a fost la plecare cand, dupa ce am dat-o jos din carut, a venit si s-a agatat de mine ca o maimutica, m-a strans tare in brate si mi-a zis:

„Simti cat de tare te strang…uite asa de mult te iubesc eu pe tine, mamica cea mai buna si frumoasa din lume”.

Ohhh…da, evident ca am dat apa la soareci ca doar sunt si eu om! 😀

Si-a luat papucii strans in brate si s-a suit in masina. A ajuns acasa si i-a desfacut, i-a pus repede in picioare.

Bucurii simple…stateam si ma gandeam…de cand nu m-am bucurat eu de o pereche de papuci de casa? Habar n-am. De o cutie nu mai zic…

De ce am scris postarea asta? Pentru ca „mitul” copilului care primeste tot si nu apreciaza nimic pentru mine nu mai exista. Desigur, copilul cere, cere si tot cere pe tot parcursul copilariei, apoi in adolescenta iar cere si in mod evident trebuie sa existe niste limite. Catinca nu este genul care sa se dea cu fundul de pamant daca nu-i iei, nu este nici genul care sa multumeasca infinit cand ii iei ceva, dar nici copilul care are impresia ca totul i se cuvine. Ziua de azi mi-a demonstrat, o data in plus niste lucruri: copiii stiu  sa se bucure de lucruri simple, pentru ei nu valoarea este cea importanta ci ceea ce-si doresc cu adevarat. Ceea ce pentru noi pare important, frumos, de exceptie, pentru ei poate sa nu insemne nimic si invers. Catinca stie sa refuze ceva daca nu-si doreste acel ceva si eu ma bucur ca face asta …am vrut sa-i cumpar, la Amsterdam, papuci de casa..erau dn plus, copie perfecta dupa papucii traditionali olandezi si nu i-a vrut, nu i-au placut. Am intrebat-o de doua ori si a refuzat. Eu am gresit! Eu am vrut sa-i cumpar ceva ce-mi placea mie, iar copilul a avut inteligenta sa-mi dea acest semnal- „”nu, nu-i vreau”. In concluzie, copilul stie, simte si de multe ori e mai bun decat noi. Trebuie doar sa fim atenti la semnale, iar el va multumi fara sa fie invatat sau indemnat sa faca asta, va multumi din suflet. Oare asta nu darama un alt mit- acela ca noi ii invatam pe ei? Oare, de multe ori, nu ei ne invata pe noi?

As vrea sa ma invete Catinca cum sa ma bucur din nou de lucuri simple: de o eticheta, o cutie de plastic sau o pereche de papuci de casa….

Anunțuri

Comments (18) »

Hai sa vorbim despre…dependenta si independenta

Avand in vedere ca unele dintre voi mi-au trasmis mesaje cum ca le-a placut ideea provocarii pe diverse subiecte, reiau seria de postari. Azi am sa va spun parerea mea despre dependenta si independenta copilului fata de mama. Astept reactia voastra, comentariile si modul in care vedeti voi aceasta etapa din viata copiilor nostri.

Incep prin a va spune din start ca voi face abstractie de concepte citite sau necitite (daca le regasiti inseamna ca este absolut accidental) din „cursuri” de atasament parental. Cele care ma citesc stiu deja ca eu nu sunt adepta acestui curent (pentru ca eu asa il vad, ca pe un alt curent „la moda”) asa ca tot ceea ce scriu vine in mod natural, dupa cum simt eu ca ar trebui sa fie. Ca gresesc sau nu…asta ramane de vazut.

Subiectul de azi se refera in principal la dependenta copilului de mama si la felul in care am inteles eu ca trebuie s-o ajut pe Catinca sa-si dezvolte singura o latura independenta, sa invete sa faca „lucruri ” fara sa astepte sa o ajut eu, sa se joace si singura fara sa-i fiu eu mereu in spate ajutand-o etc. In mod cert, lucruri pe care noi, adultii le facem natural, mecanic uneori, pentru copiii nostri sunt adevarate pietre de incercare si aici ma refer de exemplu la incaltat, imbracat etc. Imi amintesc cat de greu mi-a fost mie s-o invat sa se incalte singura si cat de amuzant mi se pare inca, faptul ca nu reuseste defel sa puna pantoful stang in piciorul stang si cel drept in piciorul drept (oricat de multe metode am aplicat in acest sens). Desi mental imi tot spun ca este mica si ca trebuie sa invete lucruri de acest gen..intr-o perioada mai scurta sau mai lunga, uneori uit si ma trezesc avand pretentii prea mari de la un copil de aproape 4 ani. Chiar ieri m-am surprins usor iritata de faptul ca nu reuseste niciodata sa-si incheie nasturii la pantaloni, in schimb fermoarele si capsele la „joaca pe degete”. Acest lucru nu ma va determina defel sa caut pantaloni fara nasturi…din contra. Consider ca cea mai buna metoda este exercitiul, un exercitiu facut de la natural pana la mecanic. Asa cum a invatat sa se stearga dupa ce merge la wc (uneori mai bine, alteori mai superficial), asa cum a invatat sa nu se apropie de aragaz si de foc (din fericire vazand experienta mea si a tatalui ei care ne-am mai si ars) asa va invata sa faca orice. Dincolo de exercitiu si de o anumita rutina, mie una mi se pare extrem de important sa explici unui copil fiecare lucru care tie ti se pare natural (normal, il faci de-o viata nu?). A inchide ochii si a te gandi ca trebuie sa stie pur si simplu sau ca trebuie sa invete pur si simplu nu este suficient. Copilul meu, fiecare copil, e un omulet mic care descopera in fiecare zi, intreaba in fiecare zi, experimenteaza in fiecare zi. O alta etapa importanta in capatarea „independentei” este aceea de a-l LASA sa faca. Daca la fiecare pas aude „nu pune mana”, „nu face”, „ai trantit”, „ai murdarit” etc…va ramane, din punctul meu de vedere dependent si nu va face anumite lucruri decat cu sau supravegherea ta. Azi, spre exemplu, am gradinarit. Si-a dorit sa planteze, impreuna cu mine, in jardiniere, florile si semintele cumparate din Amsterdam. Am lasat-o si este inutil sa va spun cum arata terasa din curte dupa ce a „plantat” ea flori. I-am atras atentia ca cine face mizerie, curata la final. Independenta inseamna de foarte multe ori, ce spun, de cele mai multe ori, „efecte secundare” (mai ales in procesul de invatare) si trebuie sa invete sa si le asume (in cazul nostru sa mature terasa, lucru care oricum ii face mare placere!:D). Cand e vorba despre lucruri „fun” multi dintre noi ne bagam…totusi, nu cred ca am scapat vreuna de teama atunci cand e vorba de lucruri care pot deveni periculoase sau pot avea urmari urate. In acest caz, eu am preferat metoda „imitatiei”. A apucat-o pasiunea de bucatarit…i-am luat bucatarie pentru copii si i-am dat ocazia sa invete sa umble cu aragazul, cu cafetiera, cu prajitorul de paine…indepartand-o in acest fel de bucataria reala, dar ajutand-o sa deprinda alte abilitati care ii si imi sunt de folos. Ieri calcam si ea calca, pe masa ei de calcat si cu masina ei, la doi pasi de mine. Textul principal era „sa nu te apropii de masina mea ca uite frige, arssss, uite ce abur iese”. „Inlocuitoriii”, surogatele, contrar multor pareri, mie mi-au folosit pentru a o modela si a o invata lucruri pe care sa le evite pe „jucariile reale”.

Nu stiu cum sunt alti copii, Catinca nu a fost mamoasa. A avut intotdeauna, un soi de determinare a face lucrurile singura. Pana pe la 2 ani si jumatate, cand nu reusea, se enerva si incepea sa planga amarata rau. Apoi a inceput sa devina si mai voluntara si se incapataneaza sa faca pana reuseste. Daca tot nu reuseste apeleaza la ajutor. Am lasat-o de fiecare data sa se descurce, sa incerce, sa experimenteze, dar niciodata nu am ignorat-o: am stat langa ea, am incurajat-o, i-am explicat, de multe ori fara sa pun eu mana, dar am fost acolo. Independenta, dupa parerea mea nu se capata prin ignorare, prin nepasare, prin „lasa ca trebuie sa invete pana la urma”. Chiar si atunci cand esti adult, procesul de invatare exista, asa cum exista si un „cineva” care te ajuta sa inveti ceea ce mai tarziu va deveni un gest mecanic, o rutina. Cand te sui pentru prima data la volan sa faci scoala de soferi…nu-ti zice nimeni „ia volanul, uite cheia, da-i drumul si mergi”…asa ca da, independenta se invata desi dupa unele conceptii moderne ea se confunda, cu mare succes, cu indiferenta. Niciodata nu am sa pot sta pasiva sa-mi privesc fetita catarandu-se pe o plasa din aceea de la locurile de joaca, pentru prima data, a doua, a treia…si sa-mi spun in gand sau cu voce tare…”lasa, daca o sa cada, invata sa se tina mai bine, trebuie sa devina independenta si sa invete”. Voi sta in spatele ei, fara sa o ating, o voi sustine si o voi prinde daca aluneca sau pune piciorul gresit. Cam asa inteleg sa procedez cu orice altceva. 

De cand o am pe ea (as spune chiar datorita ei) am invatat sa creez lucruri cu diverse tehnici, spre exemplu am invatat sa decorez cu tehnica servetelului. Am invatat impreuna, si eu si ea…am experimentat pe proiecte comune. Am facut multe „creatii” impreuna. Acum am depasit aceasta etapa si fiecare dintre noi isi doreste sa faca propria creatie. Le facem impreuna, dar fiecare lucreaza pe proiectul ei. Independenta nu inseamna sa nu mai faci nimic impreuna cu copilul…inseamna sa-ti petreci timpul in doi, fiecare facand ceea ce-si doreste. Am vazut ca acest tip de independenta o ajuta pe Catinca sa invete sa „respecte” munca celuilalt…fie ca este vorba de curatenie, de calcat, de maturat, de curatat ciuperci, de jucat sau de creat. Facand singura, de bunavoie, cot la cot cu mine, ca pe o joaca sau ca pe ceva serios, invata ca nu este intotdeauna usor, ca poate fi obositor, ca poate presupune efort.

 Nu-i place sa faca curatenie si ordine (cui ii place). Cu toate acestea insist in a o invata mereu ca lucrurile se strang. Se pare ca am insistat suficient de mult pentru ca a ajuns sa ne reproseze uneori ca am lasat papucii nu stiu unde si s-a impiedicat sau ca e masa plina de lucruri si nu are unde sa coloreze etc :D.Pentru mine conteaza enorm…cu atat mai mult cu cat o vad ca ia papucii si ii muta la locul lor, cu un gest tafnos-nervos (probabil ma imita! :D). Strangerea lucrurilor este „foarte obositoare” si are de fiecare data nevoie de sustinere….adica ceva de genul „ok, eu fac curatenie…dar ajuta-ma si tu”. Aici intervine realismul…nici nu are 4 ani…cum m-as putea astepta sa stranga maldarele de jucarii singura? O ajut, dar de fiecare data ii subliniez ca daca intinde jucarii in toata casa va avea din ce in ce mai mult de strans.

Nu-mi place sa „speculeze” prin lene. Atunci cand o surpind ca nu vrea sa faca lucruri singura, doar pentru ca-i este lene sau doar pentru ca n-are chef…nu cedez. Catinca a mancat singura, cu lingurita si apoi cu furculita de foarte mica. Datul cu lingurita in gura a incetat rapid la noi, tocmai pentru ca, voluntara fiind, a invata repede si si-a dorit repede sa se hraneasca singura. A avut insa perioade (mai ales cand manca carne) in care ii era lene sa manance  si cerea sa-i dau in gura. N-am ras de ea, nu am incercat sa-i creez un sentiment de vinovatie…pur si simplu am incercat sa o mobilizez explicandu-i ca la gradinita nu va avea cine sa-i dea in gura si va ramane nemancata, ca daca o vor vedea alti copii s-ar putea sa creada ca ea este foarte mica si asta pentru ca toti copiii de varsta ei se hranesc singuri etc.

O sa spuneti ca sunt usor nebuna: la 3 ani Catinca batea deja cuie si insuruba cu surubelnita electrica. Meritul apartine bunicului patern, mare mester in toate ale mesteritului. Tati i-a spus ca daca ii arata Catincai cum se fac lucruri sa o si invete sa le faca si sa-si asume tot procesul, inclusiv riscurile. Acum, aflu ca fata mea este mai talentata la ale tehnicii si mesteritului  decat taica-su si mai ales decat mine. Nu si-a dat cu ciocanul peste degete (fie el si din ala micut)…stie sa-l foloseasca. Stie ce este aia surubelnita, smirghel, trafalete etc.

Ma veti intreba pana unde merge „acordarea” sentimentului de independenta…pai, din punctul meu de vedere cred ca este un lucru care tine de fiecare parinte in parte, de cat de conservator este, de cata rabdare are, de cat  curaj are…Cred ca tine si de fiecare copil in parte: cunosc fetite care au bagat andrele in priza…pentru ca puteau (cu parintele in aceeasi camera, un parinte atent de felul lui). Fiecare copil este unic si este datoria noastra, ca parinti, sa stabilim limite, sa incurajam directii sau, din contra, sa restrictionam anumite „zone”.

Uite un lucru la care eu n-am incurajat „independenta”. La un moment dat, Catinca incepuse sa fie atrasa de calculator. I-am cumparat un laptop mic…care nu face altceva decat sa cante daca apesi anumite butoane. Aveam la dispozitie zeci de modele, educative, care o invata sa numere, sa faca, sa dreaga. Am ales insa sa o invat ca un computer este un aparat la care se lucreaza, la care taticii mai asculta si muzica in timp ce lucreaza, la care mai poti vedea, ocazional, cate un film etc…nu un obiect la care ne jucam jocuri. Daca vrea sa umble la computerul meu..o las…dar nu vrea. Eu sunt multumita cu „minciuna” mea mascata, cu atat mai mult cu cat, multi copii de varsta ei stiu deja sa se joace pe computer, lucru care mie mi se pare de neacceptat. Nu judec parintii care-i lasa…dar ma intreb cum vor mai descoperi acei copii joaca, in adevaratul ei sens daca deja, la aceasta varsta butoneaza la joculete?

Ajung acum pe terenul spinos al altei fatete a independentei: dormitul si tot procesul de culcare. Am intalnit copii „dresati” care la 3 ani fac dus singuri, se imbraca singuri si se culca singuri. Spun in mod brutal „dresati” pentru ca cazul despre care vorbesc eu…este chiar un dresaj, parintii lor alegand aceasta modalitate din lipsa de interes, de timp si de chef. I-au invatat ce au de facut si isi vad de viata lor. O metoda extrema care functioneaza tehnic si mecanic. Este totusi lipsita de sentiment pentru ca asa cum spuneam independenta nu inseamna indiferenta.

Am intalnit si cealalta extrema (mai des decat pe prima)- copii care refuza sa se culce fara un parinte langa ei, care nu adorm decat daca sta mami, buni, tati etc, daca sunt leganati, bibiliti…etc (aici nu vorbim de cazuri particulare ci de cazurile in care acest lucru este un obicei creat cu buna stiinta de  parinte). O alta extrema nejustificata din punctul meu de vedere. Dependenta aceasta este un teren propice pentru rasfatul excesiv si nu este nici pe departe o atitudine echilibrata pentru a crea un teren propice unui copil independent. Spun asta pentru ca foarte putini dintre copii care se incadreaza in acest „sistem” de culcare accepta medii noi, se adapteaza la medii noi de somn, etc ceea ce creaza, de ce sa nu o spunem si pe asta, o lipsa de independenta aa parintilor. Cunosc persoane care isi lasau musafirii singuri in living si se duceau sa culce copilul (amandoi sau doar unul din ei)  care refuza sa adorma fara unul din ei. Nu le placea situatia, dar nu aveau ce face pentru ca asa se obisnuise copilul. La al doilea copil, nu au mai repetat „obiceiul”.

Catinca doarme singura de cand s-a nascut. Ii place sa doarma cu mine in pat, dar acest lucru este o exceptie, facuta din cand in cand, sau atunci cand este foarte bolnava. Cu toate astea, ritualul culcarii rimeaza intotdeauna cu „impreuna”. Stau cu ea cand se dezbraca, o ajut sa se imbrace, ii citesc o poveste, ii cant un cantec, o pup, o jughinesc, radem putin si apoi ne spunem noapte buna. Lumina se stinge ea se culca si eu plec. Ii ofer independenta, dar nu o privez de momente frumoase, magice, de care imi aduc si eu aminte din copilaria mea.Si stiti ce…extrem de rar s-a intamplat ca fata mea sa simta nevoia de „ceva in plus”, rar s-a intamplat sa ma roage sa mai stau cu ea cateva minute pe intuneric, sa nu plec…atat de rar incat le pot numara pe degete. Deduc din asta ca ii ofer ceea ce are nevoie.

Acum ca v-am povestit experientele mele si felul in care vad lucrurile…astept sa-mi spuneti voi cum vedeti independenta/dependenta. De unde pornim si unde ne oprim? Cat de independent trebuie sa fie un copil si de la ce varsta incepe „educatia” in acest sens?

Comments (7) »

Sunday i’m in love…

Soare, caldut, un vanticel placut, un copil vesel, un sot cu mare chef de vaslit (la propriu!), intr-un cuvant o zi perfecta pentru admirat, visat, iubit si distrat! O zi perfecta pentru imortalizat momente, momente de iubire, de veselie, de mirare, cu ochi de copil si prin ochi de copil.

Duminica, am profitat de ea! Am jucat minigolf, am admirat ratele, lebedele si boboceii, ne-am plimbat cu barca pe lac  si am facut un gratarel…cu participare egala: Cati (bucatarul meu mandru de noile accesorii de bucatarie primite de la iepuras!) a curatat ciupercile, tati a facut gratarul, mami a pregatit carnita, salata si ciupercutele umplute cu cascaval.

Comments (2) »

Sambata partea 2- Adrenalina la maxim!

Va mai amintiti reclama cu „si mama o face si tata o face…”…asa si noi! 😀 In Blegia este o chestie uzuala, o fac toti copiii curajosi care au mai mult de 3 ani. Nu exista balci, targ, sarbatoare…ce vreti voi fara asa ceva. Ii rog pe cei slabi de inger sa nu priveasca fotografiile de mai jos si recunosc…si mie mi-o ia inima la goana cand le privesc…dar mi le asum asa cum imi asum si gestul de a face pe plac copilului. Cu alte cuvinte…mama nebuna si tata la fel! 😀

Catinca isi dorea de multa vreme sa se suie in asa ceva….asa ca, la intoarcerea de la Amsterdam, dupa un somn lung de 2 ore cat a durat drumul pana la Bruxelles, Catinca a vazut la coltul strazii noastre, chiar in locul unde se face piata sambata si duminica, un mic parc de distractii. Pe ce credeti ca i-au picat ochii, in timp ce treceam cu masina pe langa acest loc? Pe trambulinele electrice..sau cum naiba s-or numi!  Isi dorea de multa vreme si imi tot spunea ca vrea sa se faca si ea mai mare ca sa o las sa se suie in asa ceva. Sicer, am crezut ca dupa prima saritura va spune „gata”, mai ales ca stiu ca nu-i plac extrem de mult senzatiile tari. M-am inselat atat de mult…se pare ca ii plac numai senzatiile cu adevarat tari,  cu maxim de adrenalina…atat la ea cat si la noi. Ce este trambulina asta? O saltea de sarit clasica, de mari dimensiuni, dotata cu o chestie actionata electric. Copilul este prins in chingile acelea, cu un sistem special, se tine cu mainile de sforile alea laterale si un nene da drumul dintr-un buton la toata smecheria….coardele laterale, actionate electric, o ridica si maresc viteza in cursul sariturii…fapt pentru care, cu cat impactul cu salteaua este mai mare…cu atat copilul zboara mai sus spre cer. Nenea era roman asa ca s-a ocupat in mod deosebit de ea :D…facandu-ma sa ma rog la Cel de Sus sa nu se mai ocupe atata ca se sperie copilul….:D

Copilul, pe partea cealalta…ce sa zic..priviti mutra ei si veti intelege! 😀

Mie imi tremura mana pe aparat, iar taica-su, mai libertin decat mine la multe chestii…n-a mai rezistat si i-a zis lui nene la un moment dat s-o lase ceva mai moale. La coborare, copilul mi-a spus atat: „Mai venim si maiine”…Gura mea a zis „da”, creierul meu procesa de fapt „la Pastele cailor!” 😀

Restul „jucariilor” au fost asa…pentru bebelusi!

Inceputul!

Instructajul

Prima saritura

Ole!

Ridica-ma la cer!!!

Comments (6) »

Sambata partea 1 – Amsterdam la 26 de grade

Am avut doua zile pline, pline. Actiune din plin, adrenalina la maxim ( o sa vedeti de ce), locuri frumoase, uimitoare, frumusetea naturii si ceva cu totul neobisnuit, temperaturi de peste 25 de grade! 😀

Prima parte, in aceasta seara, va fi ziua de sambata: vizita la Amsterdam si adrenalina de seara! Urmeaza cat de curand, ziua de azi, una mai romantica si mai pasnica, dar la fel de calda. Maiine, avem iar o zi de vizitat…dar despre asta…ceva mai incolo.

Amsterdam, un oras pe care nu-l vazusem, pe care imi doream sa-l vad si despre care auzisem toate minunile. Prima tinta, piata plutitoare de flori…apoi aveam in plan centrul si niste muzee, dar l-am schimbat! 😀

Amsterdamul este cu totul altfel decat in povestile auzite. Va asteptati probabil sa va spun ca este un oras frumos/ urat, dar mie una imi este greu sa-i pun o eticheta. E un oras cu totul diferit fata de ceea ce am vazut pana acum. Nu m-a extaziat prin arhitectura, nu m-a lasat cu gura cascata, n-am vazut stranse la un loc (cum am vazut spre exemplu la Roma) multe lucruri iesite din comun, dar in mod cert ma voi duce din nou si din nou….este un oras aparte. Din punctul meu de vedere, arhitectonic este monoton, as spune chiar usor plictisitor, seamana cu Bruxelles destul de mult, doar ca mie una, cladirile din Bruxelles imi plac mai mult. Este un oras verde si totusi nu este…nu vorbim de o vegetatie bogata, in care „respiri” frunze si copaci, ci despre o vegetatie constanta, aliniata frumos, simetric. Amsterdamul este orasul anti-masini prin definitie! Oamenii aia parca urasc masinile. Bicicletele sunt reginele absolute in trafic…este aproape ametitor. In mod normal ti-e frica sa nu te calce masina…acolo ti-e frica sa nu te calce bicicletele. Oamenii aia traiesc cu „bicicleta in buzunar”. Unul din socuri a fost acela cand am vazut pe bicicleta oameni de la 3 ani la 80, in fuste scurte, fuste lungi, imbracati elegant, sport…chiar nu conteaza: bicicleta este un „must”. Parcarea masinii(in parcari stradale) este cea mai scumpa intalnita pana acum: intre 5-6 euro pe ora.

La cat de „simetric” este totul in acel oras, cladiri, copaci, poduri, totul…ma asteptam ca populatia sa fie pe stilul nemtesc…usor scortoasa, blazata. Nu stiu daca a fost de vina caldura de afara (am ajuns pe 24 de grade, am plecat pe la 17.30 si erau 28 de grade) care le-a dat aripi si veselie, dar olandezii mi s-au parut extrem de veseli, de relaxati, de galagiosi…total diferiti de morocanosii belgieni. Paradoxul insa a aparut cand am cerut indicatii privind piata de flori si am fost ignorati de catre primul localnic….adica veseli, voiosi, dar lipsiti de amabilitate. Al doilea semn privind „aparentele inseala” a fost pe canal, cand ne plimbam cu vaporasul (traseul de o ora ca sa vezi orasul) si nenea care era la carma vaporasului s-a suparat pe un alt nene (persoana privata) care se plimba cu barca si nu s-a dat din calea lui si l-a lovit pur si simplu (lateral) cu vaporul in barca. Poate au fost intamplari, poate cautam eu nod in papura pentru ca la mine conteaza foarte mult prima impresie pe care mi-o face un oras si prima senzatie, in acest caz, a fost ca nu-mi place Amsterdamul. Nu cred ca am mai vizitat pana acum, in toata viata mea, un oras care sa ma intrige atat de mult precum Amsterdamul.

Revenind…prima oprire era planificata: piata plutitoare de flori la care am ajuns intr-un final, dupa ce am mers vreo 15 minute pe jos….socandu-ma la fiecare pas pentru ca ma simteam de parca intram cu picioarele in viata oamenilor. Toate casele, cu geamuri la strada, la nivelul umarului meu, nu aveau perdele, jaluzele…practic vezi tot. Mai mult, de caldura si voie buna…o tanti isi scosese scaunul in fata usii si facea plaja, o familie lua masa pe trotuoar etc….la fiecare pas, intram parca in vietile lor. Fotografia de mai jos este facuta in fata casei unui om…banca era a lui…in strada, pe trotuar. 😀

Piata de flori. Daca nu-ti plac florile, daca urasti florile, daca n-ai plantat si nici nu ai de gand sa plantezi in viata ta flori…ei bine, du-te in Piata plutitoare de flori din Amsterdam…si pleci mai mult ca sigur cu cateva plase. 😀 M-am dus chitita sa-mi iau flori. Visam la niste chestii si m-am intors cu o tona de alte chestii, fara legatura cu ceea ce visam. Este absolut naucitor ce gasesti acolo. Am vazut flori pe care nu le-am vazut in viata mea (si am crescut plantand flori si ingrijind impreuna cu bunica mea gradina plina de flori din toate colturile lumii). Pur si simplu ador locul ala…nu-mi venea sa mai plec de acolo…De altfel, asta a fost si motivul pentru care am schimbat programul…am stat foarte, foarte mult acolo, desi mi s-a parut ca am stat cinci minute. Catinca a fost fascinata, a mirosit, a pipait, a intrebat, a cerut, a vrut, a exclamat de bucurie! Despre piata de flori din Amsterdam am de gand sa scriu o alta postare in care sa va povestesc ce si cum…pana atunci va spun doar atat: daca va doriti vreo floare, oricat de ciudata, de exotica, de neobisnuita ar fi…acolo o gasiti! Dupa piata de flori am poposit jumatate d eora pe strada de shopping din apropiere…o strada pietonala lunga, atat de lunga ca nu poti sa vezi capatul daca stai la mijlocul lungimii ei. Nu mai aveam rabdare si nici putere sa intru si in magazine (va dati seama ce impact a avut piata de flori?), dar mi-am propus sa revin pentru un shopping…pentru ca in mod cert merita! Se facuse cald, mult mai cald decat spuneau previziunile meteo…toti 3 eram imbracati ca pentru un 24 de grade Belgian-Olandez- German…adica un 24 de grade cu un confort termic de 21, vant si tot tacamul. Vant era, dar era cald, iar temperatura a urcat si a urcat ….Ne-am oprit sa mancam, timp in care tati, amabil s-a dus sa mai „alimenteze” cu inca 12 euro parcarea si sa duca tona de pungi cu flori :D. L-am asteptat, am papat toti trei si am decis ca suntem prea obositi sa mergem in centru sa mai vedem si muzee asa ca am ales traseul cu vaporasul pentru a vedea orasul. Din punctul meu de vedere aici m-am lamurit cum e cu Amstedamul…traieste prin oameni, prin biciclete si prin distractia oferita de plimbarea cu barca pe canale. Toti au barci, biciclete, unii chiar locuiesc pe barci  (veti vedea poze). Arhitectonic nu ma declar impresionata, ca oras clar nu-mi place, dar chiar si asa raman la impresia pe care v-am spus-o mai sus- ma intriga, ma fascineaza intr-un fel ciudat. In concluzie, plimbarea cu barca, din punctul meu de vedere a fost nereusita pentru ca in afara de cateva lucrui pe care nu aveam cum sa le aflu…n-am vazut decat casa primarului (absolut banala, dar e a primarului) si niste cladiri cu o istorie minima, lipsita de spectacol. Am vazut, din vaporas turistic, orasele multtt mai mici si mai neansemnate care mi s-au parut mult mai spectaculoase.

Amsterdamul este un oras de vizitat…este o lume aparte, este spectaculos, nu prin istorie, nu prin locatie, nu prin arhitectura….este spectaculos pentru ca exista si vibreaza! Pana pregatesc postarea cu Piata de Flori…va las sa vedeti cateva poze.

Case plutitoare

Leave a comment »

Stupizenia dublajului filmelor

Scriind postarea de dinainte am auzit la TV despre stupizenie propusa pentru legiferare de catre Victor Socaciu, un artist mediocru, un politician inexistent….WTF? (ca sa fiu in spiritul celor blamate de el!)

Simt nevoia sa-mi spun opinia in ceea ce priveste povestea asta, ca om de rand, ca jurnalist si nu in ultimul rand ca mama.

Argumentul principal invocat de acesta este faptul ca limba noastra incepe sa fie „ciuntita” de tot felul de fraze sau expresii preluate din alte limbi? Pai monsieur Socaciu, de cand limba noastra este una originala, 100% romaneasca? Din ceea ce-mi amintesc eu, de la raposatul meu profesor din facultate, George Pruteanu, suntem „originali” pana in maduva oaselor…culegand in limbajul nostru, de-alungul vremii cam toate influentele posibile: avem si influente  italiene, turcesti, frantuzesti etc, etc…proportia lor nu s-a modificat de cand a venit valul „englezei” ci acum multe sute de ani, cand ne-am „frantuzit”. Asa ca …pica argumentul.

Argumentul secundar si aici va intreb si pe voi: Cati dintre voi nu ati invatat cateva cuvinte si fraze in bulgara sau nu, sa nu zicem bulgara ca asta nu v-a folosit….dar cati dintre voi nu ati invatat, adolescenti fiind, engleza de le televizor, din filme? Mie una ca si multora din generatia mea, proaspat iesiti din comunism ne-au ajutat enorm filmele vazute „pe sub mana” la video, inainte de revolutie, sau dupa revolutie imediat. Personal, ca o persoana francofona ce sunt (am crescut cu franceza „in casa”) engleza mi s-a parut o limba tare neatractiva, chiar urata….si scoala ma facea s-o urasc si mai tare. Vorbesc fluent engleza, vorbesc chiar bine, dupa parerea unora, dar acest lucru nu-l datorez defel scolii ci faptului ca m-am uitat la filme, am „mancat filme pe paiine” : NEDUBLATE  de Irina Nistor care traducea ingrozitor!Am invatat sa vorbesc, sa pronunt si sa frazez din filme, mi-am imbogatit „bagajul” de cuvinte, tot de acolo. De ce sa-l privez pe copilul meu de asta? Ca sa auda un actor  roman de mana intai sau de mana a doua, care  de fapt ar trebui sa se evidentieze prin jocul lui pe scena, traducand peste vocea unui De Niro, Tom Cruise….mi se pare chiar amuzant, gandindu-ma  acum cum ar suna un film clasic cu Liz Taylor, dublata de vocea Stele Popescu. Mi se pare, dincolo de ridicolul situatiei, ca este o umilire si pentru actorii de marca romani (pentru ca in mod cert multi dintre ei ar ajunge sa faca astfel de traduceri daca nu de amorul artei…sigur de nevoie de bani) care au multe de spus pe scena. Mi se pare inca un tertip ieftin pentru ca niste neica nimeni care au avut ideea sa faca o firmulita de „dublaje” sa castige banu’ gramada. Apropo, stie cineva…poate domnul Socaciu are o astfel de firma si a gasit ideea pentru a castiga in vreme de criza!

Argumentul 3 sustinut de Socaciu…este acela ca foarte multe tari dubleaza. Omule, foarte multe tari COMUNISTE sau extrem de rupte de realitate: CHINA spre exemplu.  Mai mult de atat, tendinta europeana a ultimilor 10 ani este exact aceea de a elimina acest procedeu. Eu mai vin cu un argument: suntem o tara europeana, facem parte din Uniunea Europena si avem, pe teritoriul Romaniei, un numar semnificativ de expati sau de straini in tranzit…..pe mine una ma deranjeaza foarte tare, cand merg intr-o tara sa nu inteleg o boaba din programele lor. Nu sunt obligata sa cunosc Olandeza, turca, bulgara sau toate limbile pamantului….si daca  sunt in vacanta, evident nu aleg sa ma uit la stiri, ci poate seara, inainte de culcare, la un film…de ce trebuie sa-mi sparg eu urechile cu „chineza” lor…in loc sa inteleg ce spun aia in film, intr-o limba internationala? E o stupiditate.

Toata propunerea mi se pare o stupiditate, nefondata, neargumentata ….si da, vreau ca fi-mea sa se uite, chiar si la aproape 4 ani, la desene in franceza sau in engleza…chiar daca este romanca…pentru ca asa invata „muzicalitatea” limbilor respective. Nu mai pot eu de jocul actoricesc invocat de  Socaciu….suntem cumva retardati de nu putem urmari firul unei actiuni, jocul actoricesc din cauza limbii vorbite intr-un film? 

Mare tampenie….

Comments (10) »

Povesti si povesti…

Ne-am intors! Pe Blog si in Belgia! Am ajuns aseara pe meleaguri belgiene. Ca niciodata pana acum am plecat de la Bucuresti pe o ploaie torentiala si am ajuns in Belgia la o vreme „dementiala”: soare, frumos si chiar caldut! Nu ma mir prea mult ca cine stie…poate aduce ghinion. Oricum, vremea total „ne-belgiana” ne-a facut sa ne schimbam complet planurile (desfacutul bagajelor si aranjatul lucrurilor prin casa!) asa ca nu vreti sa povestesc cum fac eu slalom printre mormane de haine. 😀  Asa ca iata-ne, am revenit.

Va multumim mult pentru mesajele scrise in lipsa noastra. Avem multe sa va povestim si sa va aratam (o tona de poze)…dar o luam si noi, incet, incet.

O sa incep cu cele mai recente evenimente, cele de azi. Ca atare…termomentrul va va arata ce temperatura aveam noi in curte la ora 14 (iar ma mir si nu-i de bine) si o sa va spun ca maiine sunt anuntate 26 de grade la Bruxelles :D….dar noi vom fi la Amsterdam pentru a vizita si a aproviziona gradina neglijata cu flori frumoase! (nu de alta, sa aiba melcii ce manca nu?)

Azi am fost in parcul preferat al Catincai….care a fost parcurs pe o distanta foarte lunga in fuga…ea inainte, eu dupa ea. Eu sunt inca ametita de schimbare…si obosita pentru ca vizita in Romania nu a fost numai vacanta ci si foarte multa alegatura in interes profesional :D. Ca paranteza spun ca daca acasa, in Romania, mi-am amintit cat de idioate sunt legile statului si cat de prost organizate sunt institutiile lui (ale statului)…azi, in Belgia mi-am amintit cat de „stupid people” sunt belgienii in  materie de servicii…deci nu-i bai….suntem aproape la fel din acest punct de vedere (ba chiar as putea spune ca belgienii sunt mai rau uneori, doar ca legile lor sunt facute cu mai mult „cap”..in schimb oamenii au creierul mereu „in vacanta”).

Revenind la parc…dupa un maraton pe pajiste, pe leagane si in nisip…dupa ce ochii au reusit sa mi se obisnuieasca cu bretelele rochitelor si picioarele goale ale copilasilor (nu, la acea ora nu erau 24 de grade – erau in jur de 19 grade la soare) am decis ca trebuie sa mergem fuga in Cora sa luam diverse pentru gradina: solutie contra melcilor (ca doar mergem dupa flori maiine), solutie contra buruienilor, ingrasamant pentru bonsai si mai ales solutie contra mucegaiului. Yep…avem mucegai si asta tocmai in camera Catincai, in dulap, pe peretele care da spre curtea vecinei. Nu e mult, dar este – o pata cam de o palma…aparuta de niciunde si descoperita de tati care a scos toate hainele copilului de acolo si a spalat doar cat a apucat din ele. Asa ca, in afara tonelor de bagaje, in casa troneaza maldare de hainute care trebuie musai spalate. Am luat toate cele…plus o „distractie” noua….un cos de baschet cu cine altcineva decat cu Hello Kitty. Habar nu am avut ce va genera o prostioara de acest gen…i-am luat-o din Cora mai mult pentru distractia mea  (mi-a placut la nebunie sa joc baschet in adolescenta!) :D. Am descoperit cu stupoare ca in fata mea exista mult mai mult „eu” decat mi-am imaginat. O ora dupa ce am ajuns acasa nu i-a trebuit nimic decat cosul ala de baschet, instalat pe perete, in curte, la numai 2 minute dupa ce am ajuns de la Cora. Nu numai ca-i place, dar are si aptitudini, nimereste plasa :D! Ma credeti sau nu, nici nu am apucat sa scot aparatul de fotografiat din bagaje…asa ca pozele sunt facute cu telefonul. Este absolut euforica….i-a spus si lui taica-su la telefon ca de abia asteapta sa vina acasa ca sa-l „bata” la baschet! 😀

In concluzie…este inutil sa va spun ca eu sunt inca „avion” si o sa-mi ia ceva timp sa pun toate lucrurile pe fagas normal…in timp ce Catinca este in elementul ei…pentru ca ea se simte la fel de „acasa” si aici si in Romania.

Comments (6) »