Azi, ne-am dus, ca de obicei, in parcul favorit, Georges Henri, sa ne jucam la leagane si mai ales la nisip. Imi este tare greu sa scriu acest post, dar o voi face, in primul rand pentru ca mi-as dori ca ceea ce am vazut azi, sa fie posibil si acasa, in Romania, fara ca parintii sa de bir cu fugitii si sa-si fereasca copiii „ca de ciuma”.
Pana azi, Catinca nu a vazut fata in fata un copil care sa aiba vreun handicap. Cand am ajuns la nisip era acolo un grup de copilasi (vreo 5) cu diverse probleme, in principal autism si sindrom Down. Ceea ce am vazut m-a cutremurat, m-a induiosat, m-a impresionat extrem de tare si m-a facut sa-i multumesc lui Dumnezeu, pentru a mia oara, in ultimii aproape trei ani, ca am un copil sanatos!
Ceea ce vreau sa povestesc insa tine de notiunea de „ACCEPTARE”, o notiune care, din pacate, am vazut ca inca nu este foarte prezenta in Romania. Parintii care au astfel de copii, ii feresc de ceilalti copii si o fac pe buna dreptate, pentru ca a lasa un copil cu dizabilitati, la joaca, cu ceilalti copii din parc poate trezi tot felul de reactii absolut aberante ale parintilor care au copii „normali”. Am spus intotdeauna ca normalitatea tine de fapt de niste reguli sociale …acceptarea tine insa de deschiderea unei societati si de dorinta de a integra in ea si pe cei care au avut mai putin noroc. Copiii de care va vorbesc erau insotiti de 3 femei care aveau mare grija de ei si ii urmareau pretutindeni. Cu toate astea, nu-i impiedica nimeni sa se amestece in grupurile de copii care se jucau, iar grupurile de copii (insotiti de parinti) ii acceptau ca atare in jocul lor. Sa va spun ca nimeni nu-si lua copilul de langa acesti copii? Sa va spun ca toti copiii sanatosi nu-i acceptau pe acesti 5 copilasi? Sa va spun ca vreo mama, mai mult sau mai putin grijulie se supara daca vreunul din copiii bolnavi incepea sa arunce cu nisip in toate directiile si-si lua degraba plodul de acolo ca sa nu fie „traumatizat”? NU, nu va voi spune asta. Va voi spune insa ca acesti copii, care in majoritatea timpului se tarau in 4 labe, se tavaleau prin nisip, mancau nisip, isi puneau nisip in haine- erau integrati absolut in peisajul parcului si nimeni, dar absolut nimeni, nu si-a miscat sau nu si-a luat copilul de langa ei! O lume normala! O lume in care copiii mai putin norocosi au LOC fara a fi considerati niste ciudatenii traumatizante!
Catinca statea la umbra si se juca in nisip cu formele, impreuna cu o fetita de varsta ei. Una din ingrijitoare l-a adus aproape pe brate, pe unul din copii, un baietel de vreo 8-9 ani, la umbra, in spatele Catincai. La inceput, fi-mea nu l-a vazut. Apoi, privirea i-a fost atrasa de faptul ca micutul statea intins complet pe nisip si isi tot punea nisip in cap. S-a intors spre mine si m-a intrebat:
” Mami, de ce baietelul ala nu este cuminte? Isi arunca cu nisip in cap si se tolaneste pe nisip ca un cochon. Nu-l cearta mamica lui?”
I-am explicat ca baietelul este bolnav si nu face acest lucru pentru ca este rau ci pentru ca, fiind bolnav, nu-si da seama ca se murdareste. I-am explicat ca mamica lui (era prea complicat sa-i dau detalii privind ingrijitoarea) nu-l cearta pentru ca el oricum nu intelege si am rugat-o, sa-l lase sa se joace cu jucariile ei daca el va dori asta.
Baietelul era la numai 2 metri de ea si de cealalta fetita. Azi am inteles ca da, copiii au cel mai pur suflet. Numai faptul ca devenim adulti intr-o societate unde normalitatea este o „norma” stabilita de ceilalti adulti ca noi, reci si de multe ori indiferenti, ne strica aceasta puritate pe care o avem copii fiind. Cand baietelul s-a ridicat in fund (era destul de „prezent” desi suferea de autism) Catinca si fetita s-au dus langa el cu jucarii cu tot si i-au dat o lopatica. Imediat, a aparut langa el ingrijitoarea care i-a spus sa nu arunce cu nisip si sa se joace frumos cu fetitele. Nu l-au prea interesat jucariile pentru nisip in schimb a fost extrem de incantat de apa din galeata Catincai, galeata pe care a turnat-o sistematic pe haine, cu o precizie si o dozare impresionanta. Dupa aceea „a luat-o la fuga” in genunchi catre ingrijitoare, razand fericit.
Singurul lucru pe care l-a sesizat Catinca a fost asta: „mami, s-a udat tot pe haine…o sa se imbolnaveasca daca ramane asa ud!”
I-am privit pe fiecare, cu sufletul strans si da, pentru o clipa, m-am gandit ca poate Catinca nu ar trebui sa vada inca aceasta fata nefericita a vietii. Mi-am dat seama insa foarte repede ca sunt impinsa de „norme” sa gandesc astfel si ca daca fata mea are intrebari, voi sti ce sa-i raspund. Mi-am dat seama ca sufletul si ochii ei de copil percep cu totul diferit fata de mine, mi-am dat seama ca ceea ce fac eu si ceilalti parinti este normalitate.
M-am uitat la cei 5 copii cat de fericiti erau, intr-o lume numai a lor…si in acelasi timp intr-o lume a noastra, a celor care eram acolo. Mi-am amintit cu tristete de o scena din parcul Floreasca (Catinca avea un in jur de un an) cand la nisip a fost adusa o fetita intr-un carucior cu rotile, luata in brate de catre mama ei si pusa in nisip alaturi de ceilalti copii – in maxim 2 minute toti parintii si-au luat copii pe o raza de vreo 10 metri ca si cum acel copil ar fi fost „ciumat”. Mama nu a avut absolut nici o reactie…era obisnuita. Nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca un grup de copii, ca cei pe care i-am vazut azi, ar fi „poposit” intr-un parc de la noi….
Mi-au dat lacrimile cand au plecat…una din fetite a inceput sa planga cu sughituri pentru ca nu vroia sa plece…din nefericire, singura manifestare de protest pe care putea sa o aiba era acel plans …pleca dintr-o lume normala!
Mi-a fost ingrozitor de greu sa-i privesc si da, ziua mea nu mai este frumoasa pentru ca ma gandesc la chinul lor, dar mi-as dori sa pot sa fac, de fiecare data, ceea ce am facut azi: SA ACCEPT si sa traiesc INTR-O LUME NORMALA ca cea in care am trait azi. Vreau ca fetita mea sa invete sa pastreze aceasta normalitate, vreau ca fetita mea sa nu ajunga unul din acei copii care striga in gura mare in parc…”eu nu ma joc cu acel copil pentru ca este handicapat!”
Azi, in parc (in fundal, baietelul din povestea mea!)
Soarele de pe strada mea! 