Cronica unor vieti neancepute

august 18, 2010 · Înregistrat sub Diverse din capul si din mintea mea!

Peste cateva zile fetita mea implineste 3 ani…acum aproape trei ani traiam emotia aceea incredibila: „mai sunt cateva zile si imi voi tine puiul in brate”. Apoi, am trait emotia nasterii, iar apoi, dupa ce am nascut-o, am trait acea bucurie incredibila pe care o are orice parinte cand tine in brate acea „bucatica” de om, sange din sangele sau.

De ieri incoace am stomacul facut ghem si ma apuca tremuratul de cate ori privesc imaginile de la televizor. Pentru multi sunt stiri tragice, sunt noi motive de a acuza sistemul, medicii, lipsa banilor etc, etc….si da, sunt o multime de cauze si o multime de vinovati….dincolo de toate acestea sunt SUFLETE. Sufletele unor parinti care nu vor putea sa aniverseze un an, doi ani, 3 ani, 5 ani, 20 de ani de la nasterea copilului lor. Suflete zdobite, sufletele unor parinti care nu au apucat sa fie parinti. Dincolo de toate speculatiile, cercetarile si anchetele s-a scris o cronica trista…cronica unor vieti neancepute, cronica unor sufletele care au apucat sa respire pentru putin timp, dar nu au apucat sa-si scrie  nici macar prima pagina din viata. Sufletul si mintea imi este plina de tot felul de ganduri si cu toate astea reusesc foarte greu sa le traspun in cuvinte. Ma gandesc la acei parinti care au apucat sa-si tina copii in brate o data, de doua ori, au apucat poate sa le faca o fotografie pentru a arata la toata lumea ce copil frumos au, iar acum s-au trezit brusc intr-un iad….singuri. Oare vor avea puterea s-o ia de la capat? Oare vor rezista psihic, fizic?

Mi se face pielea de gaina si nici macar nu am puterea mentala de a cauta vinoati pentru ceea ce s-a intamplat. Nici pe Dumnezeu nu-l pot invoca, nici nu pot spune „Dumnezeu sa-i ierte” pe acei copilasi pentru ca Dumnezeu nu avea ce sa ierte…erau niste suflete absolut pure. Traim intr-o lume in care, in fiecare zi, vedem tot felul de nenorociri, dar ceea ce s-a intamplat ieri mi se pare cea mai mare nenorocire de pe acest pamant. Ceea ce s-a intamplat ieri a fost soarta, a fost un lant vicios, au fost multi factori…ce mai conteaza??? Maine, poimaine…oamenii vor uita, anchetele vor lua sfarsit, unii vor fi pedepsiti pe drept sau pe nedrept, altii vor scapa…viata va merge inainte. Noi vom merge inainte pentru ca asa este viata, asa suntem construiti noi, oamenii. Viata parintilor celor 4 copilasi morti nu va mai fi niciodata aceeasi. Viata celorlalti parinti ai caror copii se zbat intre viata si moarte nu va mai fi niciodata aceeasi…pentru noi va ramane o amintire zguduitoare, pentru autoritati, o alta intamplare nefericita datorata unor „x” motive. Pentru acel pompier care a intrat primul in camera aceea va fi o lunga perioada de cosmaruri…pentru parintii afectati insa va fi mereu o cronica neagra a unor vieti neancepute…o furie, o neputinta, o durere de neegalat….vor fi doar niste suflete zdrobite. Nimic din ceea ce se va afla, ce se va face, ce se va descoperi nu va schimba realitatea crunta.

Sotul meu imi spune mereu ca sunt o negativista…ca pun raul inainte, ca imi aduc aminte multe momente urate, ca nu pot uita….de ieri incoace, singurul mod in care-mi pot inlatura gandurile privind acest iad care s-a declansat la Giulesti , gandurile la sulfetele acelea micute si neajutorate, la parintii lor distrusi, este sa-mi privesc fetita si sa-mi amintesc primele ei 3 zile de viata, zilele din spital, cele mai frumoase zile din viata mea. Intr-un mod absolut stupid, dar perfect constientizat in stupizenia lui…ma trezesc dorindu-mi sa fie real superman, sa fie reali eroii salvatori, sa existe puteri magice… care sa faca in asa fel incat tragedia de la Giulesti sa nu se fi intamplat. Fug de realitate pentru ca nici macar nu am avut curajul sa ma gandesc cum as fi reactionat eu daca as fi fost internata acolo (nu mai vorbesc de faptul ca refuz sa ma gandesc la cum as fi reactionat sa fiu mama vreunui copilas aflat in acea camera). Cred ca nu sunt singura mama care simte asa…

Ce poti spune unui parinte care trece prin ceea ce trec parintii de la Giulesti? Cum il poti incuraja, cum il poti sustine…ce ii poti spune? Absolut nimic pentru ca nu exista un cuvant care sa exprime suficient, nu exista o fraza care sa poata reconstrui un univers prabusit, nu exista nimic care sa redeschida acei ochisori micuti care nu au apucat sa vada lumea, mama, tatal…asa cum sunt ei.

Fie ca sufletele acelea sa aiba odihna acolo unde au ajuns si imi doresc din suflet ca medicii de la Grigore Alexandrescu sa aiba puterile magice ale eroilor mei mentali  si sa reuseasca sa salveze celelalte sufletele. Cat despre parintii lor….nu le pot spune decat ceea ce imi zice inima mea de mama: „imi pare rau”.