Ok, „hot” seria 2….alaptarea!

februarie 7, 2011 · Înregistrat sub Diverse din capul si din mintea mea! · Tagged alaptare

In ultimile zile, la comentariile de la postul cu AP si homeopatia, am vazut ca multe dintre voi v-ati plans de experientele „neplacute” in ceea ce priveste atitudinea celor din jur legat de faptul ca ati alaptat/n-ati alaptat, ati alaptat in public etc. V-am promis cate o provocare pe saptamana…dar iata ca vine ceva mai devreme.

Iata felul in care vad eu acest subiect fierbinte, generator de multe scandaluri si balacareli.

Povestea 1

Am o prietena care s-a declarat dintotdeauna impotriva alaptatului…felul in care statea si explica „repulsia” sa fata de ideea de alaptare m-a facut sa-mi dau seama ca nu se incadra defel in urmatoarele categorii: cele carora le este frica ca-si strica frumusete de sani, cele carora le este frica de durere, cele care sunt egoiste si vor sa nu „oboseasca” alaptand zi si noapte. Argumentele sale erau acelea ale unei persoane care pur si simplu porneste cu parerea preconceputa ca nu ii va placea senzatia, ca nu crede in ideea de „ce minunat este sa alaptezi si ce simbioza se creeaza cu bebelusul”.

Povestea 2

Fiind in parc, cu fi-mea in carut, am vazut o scena cu niste cucoane in varsta care se plimbau alene si mai ca nu au luat-o la bataie cu pietre pe o mamica care alapta  pe o banca in parc, pe aleea principala, fara sa aiba sanii la vedere sau ceva de acest gen. Au inconjurat-o si au inceput sa-i tina predici moralizatoare pe un ton strident care, evident a deranjat bebelusul (acesta incepand intr-un final sa planga).

Povestea 3

Am cunoscut, la un moment dat, o mama de doi copii care sustinea, in fiecare cerc de mamici in care nimerea, cu mare tarie ca femeile care nu alapteaza sunt niste ratate si nu-si merita numele de mama pentru ca sunt egoiste, rele, inculte si proaste. Mai mult sustinea, ca orice copil trebuie, dar trebuie, cu orice pret, sa fie alaptat cel putin un an (cel mai bine 2) de zile si in acest rastimp trebuie, dar trebuie sa fie hranit exclusiv numai de la san.

Pvestea 4

Am cunoscut si mame care au varsat lacrimi amare, zile si nopti, in momentul in care nu au mai avut lapte…o asemenea disperare incat ziceai ca s-a sfarsit pamantul odata cu laptele lor. Au facut depresii, s-au certat cu sotul si cu toata familia au trait cu intesitate maxima senzatia ca sunt mame denaturate.

Povestea 5

La un moment dat, la putin timp dupa ce am nascut-o pe Cati, „frecventam” un anumit forum pentru mamici, crezand in inocenta mea, ca voi avea ce invata de acolo. Am gasit acolo subiecte legate de alaptat care se transformasera intr-un adevarat camp de razboi, in care fiecare dadea cu ceea ce nimerea in ceilalti, in care toti devenisera atat de virulenti incat pur si simplu te lua durerea de cap dupa ceea ce citeai. Apologia alaptatului si nealaptatului erau deja pe culmile dementei… 

Povestea mea…

Nu stiu si chiar nu ma intereseaza daca am fost o mama „regular”, cu sentimentele care trebuie, cu ambitia si perseverenta care trebuie in ale alaptatului, cu toate datele necesare pentru a fi considerata de „majoritate”, care o fi aceea, o mama cum „trebuie”. Pentru mine alaptatul a fost un proces natural, care s-a intamplat pentru ca asa trebuia sa se intample. Nu mi-am pus niciodata, inainte de a naste, problema daca voi alapta, cat voi alapta si daca imi va placea. Am considerat alaptatul ca pe o conditie primara si necesara copilului, facand abstractie de „senzatiile” de simbioza, de „drag”, de apropiere. Nu m-a incantat ideea de a alapta…asa cum nici nu mi-a creat vreo repulsie. Nu am crezut niciodata ca „apropierea” de copil prin alaptare este esentiala, dar am considerat intotdeauna alaptarea esentiala pentru a-i transmite anticorpii necesari. Nu mi-am pus niciodata problema ca voi alapta 2, 4, 6 luni sau un an…dar da, mi-am pus mental un „stop” adica am decis ca indiferent cat lapte as avea ma opresc la un an. Nu m-a oripilat niciodata o mama care alapteaza pe o banca in parc, dar am simtit o usoara jena privind mamele cu sanii pe afara…ca nivel de pudoare personala…asa cum le-am admirat pe acelea care isi puneau o bucata de panza subitire pe deasupra sau se retrageau pe o banca laturalnica. Nu am facut parte din categoria mamelor care alaptau in parc, in masina etc…pentru simplul motiv ca parcul era aproape de casa mamei mele si imi permiteam sa ma ridic si sa ma duc fuga (2 minute) sa alaptez copilul acasa (tot din motive de pudoare). Cu toate acestea, me repet, niciodata, dar niciodata nu mi s-a parut o fapta ingrozitoare, de „pus la zid” alaptatul in public…Daca pana aici par concetateanul perfect iata vine partea de judecata: nu am inteles si nici nu voi intelege persoanele care alapteaza pana la sfantul asteapta( 3, 5 ani)…cea mai „hard” a fost parca 7 ani (un filmulet pe you tube) …asta da, mie una mi se pare o deviere comportamentala (dusa la extreme) a mamei cu efecte si mai si de deviere asupra copilului.  Argumentez: noi ne punem problema pe bloguri la ce varsta vorbim despre una si despre alta cu copiii nostri, dar nu ne gandim ca astia ajung la 7 ani sa ridice bluza mamei ca sa suga? Hmmm?

Revenind la exemplul personal…am avut lapte, multicel as spune…si mi s-au infundat ingrozitor canalele pentru ca fi-mea era puturoasa la supt si ramaneam cu lapte de la un supt la altul. Fiind la primul copil, probabil nici nu stiam eu sa mulg cum trebuie cu pompa asa ca am trecut prin niste chinuri cumplite pana mi-au fost desfundate „canalele ” de catre o asistenta neonatoloaga de la Filantropia care a avut bunavointa sa vina sa ma ajute. Catinca a supt, nu cu mare amor de „titi”, dar a supt si probabil ar mai fi supt daca nu pierdeam laptele. Ca o mama constiincioasa am baut chimen cu anason cu sticlele ca sa nu aiba colici, am mancat cu grija,  am pus copilul la san „ca la carte” de fiecare data cand a cerut pe limba lui, am lasat-o sa suga, am mangaiat-o pe nas si pe obrajori pentru ca adormea dupa doua minute de supt si pe urma urla la un sfert de ora de foame….am facut ceea ce trebuia sa fac si nu, nu mi s-a parut un chin si nici o corvoada faptul ca-mi hraneam copilul, constienta fiind ca faceam ceea ce trebuia. Dincolo de asta…ei bine dragele mele, nu am apucat sa simt acei fiori pe care-i descriu multe dintre voi…acea minunatie de senzatie pe care descrieti multe dintr voi ca o aveti cand alaptati. Am avut si rani la sani si am continuat sa alaptez…si da, imi placea sa-mi simt fata lipita de mine, imi placea sa o vad ca mananca bine, nu-mi placea sa o vad ca suge putin si adoarme repede, dar am perseverat, dar nu, inca o data, nu m-am simitit in al noualea cer si nu am simtit simbioza perfecta cu copilul. Poate pentru mine a fost timpul prea scurt ca sa ajung sa simt toate aceste lucruri (avand in vedere ca am alaptat doar doua luni si jumatate) sau poate, pur si simplu sunt incadrata in acea categorie in care mamele simt ca „apropierea” se poate face si prin alte metode, ca bucuria aceea pe care o resimt unele dintre voi la alaptat, poate veni si pe alte cai. Pentru mine, spre exemplu, cele mai fenomenale momente, cele mai magice, erau acelea cand o tineam seara in  brate si ea se uita cu ochii ei mari la mine si ii povesteam despre ce vom face noi doua cand va fi mai mare. ….sau acelea cand incepuse sa ma „mangaie” cu manutele ei mici, sa-mi zambeasca si sa-si lipeasca capsorul de umarul meu…pentru mine astfel de momente au fost magice. Poate tocmai de aceea alaptarea a fost pentru mine un proces strict legat de hranire si crestere a imunitatii…Cand n-am mai avut lapte mi-a fost ciuda, o ciuda ingrozitoare…pentru ca tare mi-as fi dorit sa o mai alaptez, dar da,  fiica mea a fost un copil alaptat, de la bun inceput mixt….un amanunt pe care am omis sa-l spun. Da, mixt pentru ca din prima zi a mancat extrem de mult, asa ca i s-a dat supliment…fara sa fiu intrebata (lucru care m-a enervat ingrozitor la inceput, apoi m-am calmat gandidu-ma ca doar nu o sa stea copilul flamand). Da, am continuat s-o alaptez mixt si dupa ce am ajuns acasa pentru ca, desi aveam lapte, ea nu sugea cat trebuie si asta nu pentru ca se obisnuise cu biberonul asa cum se spune ci pentru ca adormea la san instant si ramanea flamanda. Dupa chinuiala cu trezit, mangaiat etc, eu eram nevoita sa ma mulg, iar pe ea o apuca foamea la o ora dupa aceea….sau la mai putin.  I-am dat laptele meu muls, dar am fost nevoita, la un moment dat sa-i dau si cel putin o masa de formula. Eram multumita cu aranjamentul pentru ca copilul nu refuza sanul, dar nici nu se satura cu ce lua de la mine. Pentru mine era important sa se hraneasca, dar si sa ii transmit anticorpi…sunt buna de pus la zid in conceptia unora nu-i asa?

Ca sa scurtez putin…perioada de alaptare s-a incheiat aproape brusc dupa doua luni si jumatate cand am facut o criza nasoala de stomac, a trebuit sa ma tratez cu medicamente si am si avut foarte, foarte multe scaune care, inevitabil au dus la deshidratare si la diminuarea..pana la pierderea laptelui. Nu, nu am plans…nu, nu am dramatizat…am luat lucrurile asa cum erau, cu parere de rau ca nu s-a putut mai mult. Am incercat sa „fac laptele sa revina” si nu a mers. Am pus punct si am mers mai departe declarand oficial perioada de alaptare inchisa. Suna cam rece felul in care am scris nu?  Poate asa si este…dar chiar nu aveam de gand sa stau sa dramatizez pentru ca in mod cert nu sunt nici prima nici ultima care o pateste.

Revenind la subiectul nostru, la povestile spuse mai sus…cine ne da dreptul noua sa judecam alegerile celor din jur? Ok, alaptatul este un proces natural, prezent la toate mamiferele…este un lucru important demonstrat prin sute de mii de studii, pentru sanatatea copilului. Dincolo de asta insa NU avem dreptul sa judecam pe cineva pentru ca alege sa nu alapteze sau sa alapteze mixt, sau sa alapteze x luni sau sa fie egoist si sa vrea sani frumosi (mie una mi se pare ca la mine schimbarea a fost in bine:D) sau sa dea copilului din start lapte praf. Nu avem dreptul sa judecam o mama pentru care foamea si nevoia de a manca a copilui este mai importanta decat faptul ca trei persoane varstince se simt oripilate de vederea unui san. Cu toate astea o facem…iaca si eu am facut-o mai sus cand am zis ca mi se pare deviere sa alaptezi un copil care are deja o varsta! De ce o facem…poate pentru ca, de foarte multe ori, subconstientul nostru lucreaza si nu facem altceva decat sa ne manifestam propriile frustrari sau poate pentru ca, din nou, nu cunoastem moderatia. Exista insa o limita pentru toate….iar acea limita, cred eu, ar trebui sa fie momentul in care depasesti „propria gradina”, cand incepe sa te preocupe mai mult cum sa dai lectii altora, cand incepe sa te preocupe mai mult sanatatea copiilor altora decat sanatatea propriului copil…si iar ajungem la un anumit grad de frustrare…Cred ca acelea care ajung sa faca remarci extreme, sa se simta oripilate din te miri ce, sa dea lectii si sa tina discursuri, au in fundul sufletului niste socoteli neancheiate cu persoana lor si incearca sa le „incheie” prin altii.

Daca maine as fi pusa in situatia sa alaptez din nou as face-o, fara comentarii, fara regrete si fara planuri. Nu, nu stiu daca as simti altfel decat la Cati, daca as descoperi „miracolul” alaptarii. Nu nu stiu si nici nu mi-ar pasa daca as alapta exclusiv sau mixt….dar da, cred ca as avea remuscari sa nu alaptez deloc.  Eu cred in importanta laptelui de mama fara a fi extremista. Eu nu cred in „puterea malefica” a laptelui formula, dar sunt contienta ca traim intr-o lume in care s-au descoperit nenumarate lucruri fara a fi perfecte. Dincolo de asta insa nu pot acuza pe cineva care alege sa nu alapteze asa cum nu pot acuza pe cineva care isi doreste si face eforturi sa alapteze cat mai mult, fara a pica in ridicol (am explicat ce inseamna ridicol in viziunea mea).

Ceea ce nu inteleg eu insa este de ce atata ardoare, atata virulenta, atatea atacuri legate de acest subiect…. Este o alegere ca multe altele, la fel de importanta ca multi alti „pasi” pe care trebuie sa-i parcurgem atunci cand devenim parinti si la fel de „personala” ca acesti pasi.  De ce atatea judecati pe acest subiect si de ce atata vehementa? Unde a disparut liberul arbitru si de ce unele lucruri sau actiuni tind sa devina axiome?