Soarele de pe strada mea!

Am promis ca pun poze cu noua mea culoare de par. Ma credeti sau nu…nu prea am poze pentru ca eu am fost „fotograful” in toata aceasta perioada. Asa ca va trebui sa va multumiti cu niste poze care nu arata cine stie ce pentru ca sunt luate in diverse contexte care nu urmareau sa scoata in evidenta noul look. In schimb, Catinca a beneficiat, pe langa tunsul pentru care mersesem la Radu,  de o coafura pe care, cu mare greutate, am reusit s-o conving seara, ca trebuie s-o stricam!

Sa incepem cu cea mai importanta: Catinca!

Concluzia lui Radu, stilistul nostru: „Te-a facut maica-ta in coafor de-ti place asa mult!”

Concluzia mea: ” Doamneeeee….ma ia deja frica. Copilul asta a stat 2 ore in coafor si nici macar nu  m-a intrebat cand plecam! ”

Concluzia Catincai: ” Trebuie sa stai mai mult cu Radu aici sa te invete sa-mi faci multe, multe coafuri din astea de printesa!”

Acum noua EU!

In parc, in ziua cand a venit tati!

Hristos a Inviat! Sa va bucurati de lumina si de liniste, sa va bucurati de cei dragi voua!

Pentru noi a fost o zi frumoasa…pentru mine una minunata, iar pentru Catinca una plina de vise implinite! In aceasta seara, selectand pozele de peste zi, i-am multumit din nou lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a facut atunci cand a adus-o pe Cati in viata mea. Azi, de Sfanta Sarbatoare, i-am multumit lui Dumnezeu, mai mult decat intotdeauna, ca ne-a dat un astfel de inger, ca ne-a dat putere, intelepciune, sanatate si lucruri lumesti (atat de necesare pentru bucuria unui suflet de copil). Stiti bine deja ca nu sunt o persoana extrem de religioasa, dar ziua de azi a fost imbinarea perfecta intre religie si modernismul numit „iepuras”. Da, a venit…urecheatul era extrem de grabit, ne-a sunat la usa si pana sa se dea jos Cati din pat…a lasat o punga mare cu daruri si a si fugit…ca avea multi copii la care trebuia sa ajunga. A apucat sa muste putin din morcovul pe care i-l lasase Cati, de cu seara, langa usa, intr-un castronas :D. Era alb cu pete negre, mititel si avea o bicicleta frumoasa…l-ati vazut si voi nu-i asa? A trecut si pe la bunici, pe la prieteni si peste tot a lasat cate ceva pentru Catinca….

E noapte, a tarziu, Cati doarme in brate cu  Coco si Dragalica (o sora iepuroaica a iepurasului pe care i-a lasat-o la niste prieteni care au adus-o la bunica Ada acasa!) asa ca voi incerca sa fiu concisa!

Seara s-a incheiat asa (din momentul in care a pornit motorul masinii pana la coltul strazii- perna este Dragalica)):

Si a inceput asa- rochie noua, bluza noua de la iepuras, accesorii adecvate, chef de pozat si o plasa mare in care a fost inghesuit cel mai dorit si de pret cadou de la iepuras – costumul de Alba ca Zapada si peruca acesteia.

La masa la bunica s-au ciocnit oua rosii vopsite de catre Catinca si bunica Ada, s-au primit alte cadouri si s-a imbracat tinuta mult dorita- Alba ca Zapada. Nu, pentru cei care ma vor intreba daca fata mea stie semnificatia acestei sarbatori – nu, nu o stie si consider ca la 3 ani si jumatate este putin cam devreme sa i-o spun si putin cam complicat sa i-o explic fara sa ii dau amanunte care ar putea sa o sperie. Nu nu stie de ce se vopsesc ouale rosii. Da, m-a batut gandul s-o duc la Inviere, dar atat sotul meu cat si mintea mea au procesat si au decis ca este cam devreme, ca nu intelege si ca nu fac decat sa chinui copilul noaptea. Stie insa ca este o sarbatoare legata de Doamne-Doamne, dar cam atat. Pentru moment,  consider ca este necesar sa se bucure de copilarie si de lucrurile comerciale, „fabricate”, gen iepurasul de Paste. La anul o voi duce la Inviere, la biserica si va primi explicatii…pentru moment, am facut aceasta alegere si chiar sunt fericita ca am facut-o. Are toata viata inainte sa inteleaga si sa Creada. Asa ca da, Alba ca Zapada, iepurasul sa traiasca multi ani de aici inainte pentru ca este darnic si i-a adus tot ceea ce a visat, „chiar mai multe decat ceruse” dupa cum bine a spus ea! 😀

V-o prezint pe Alba ca Zapada:

Maiine ne asteapta o alta zi cu lume multa, cu lumina, veselie si suflete calde si, evident, cu alte cadouri…la ceilalti bunici, cei paterni. Intr-un mod usor egoist va pot spune ca imi place mult mai mult Sarbatoarea Pascala decat Craciunul…e o alta caldura, o alta atmosfera…si in plus…chiar imi amintesc cu drag cum nu reuseam eu niciodata, copil fiind, sa-l vad pe urecheatul ala pufos cand imi aducea cadouri si cand bunicul meu venea si imi spunea ca iar a fugit ca era grabit sa ajunga la alti copii….la fel cum imi amintesc cu drag toate serile de Inviere, la biserica din cartier, alaturi de prietenii si de familia mea, cum imi amintesc sirurile de lumini de pe strada, lumini provenite de la lumanarile celor care fusesera la Inviere…credinta poate exista indiferent ca exista o parte comerciala a Sarbatorii…nu se exclud daca le intelegi pe fiecare in sufletul tau…pana la urma credinta adevarata este in sufletul nostru, nicaieri altundeva.

Sa aveti Sarbatori frumoase si luminate!

Dragii nostri cititori,

Iepurasul Bocanila (alias Catinca!), mamica si taticul  lui/ei (cu alte cuvinte iepuroii seniori :D) va ureaza Sarbatori Fericite, un Paste luminat, cu liniste in suflet si voie buna alaturi de cei dragi voua.

Pentru cei mai „modernisti”, care inca mai cred in puterile magice ale pufosului cu urechi mari, va dorim ca acesta sa ajunga „tup-tup” si pe la usa voastra si sa va lase daruri gustoase si/sau frumoase.

Va pupam!

De vreo luna incoace am luat decizia sa fac niste schimbari radicale in viata mea. De cand am venit acasa, deja am inceput sa lucrez la prima „schimbare” 😀 care inca este un mic secret al meu…

Dupa multa vreme in care m-am chinuit cu niste probleme cu tenul  si cu pielea capului aparute din neant, saptamana trecuta m-am enervat si m-am dus la un dermatolog…si uite asa am aflat ca am dermatoza seboreica uscata…dupa numai 4 zile de tratament, fata mea arata din nou ca odinioara…si sunt tare mandra. Acum astept sa vad rezultatele si pe pielea capului.

Azi am facut o alta schimbare, radicala, radicala…dupa mai mult de 10 ani mi-am schimbat total culoarea parului. Da, am renuntat la blond si inca nu-mi vine sa cred…ma uit in oglinda si mi se pare ca ma uit la altcineva, dar uite asa mi s-a nazarit mie azi, in timp ce ma duceam spre coafor, convinsa ca ma voi vopsi tot blonda. N-a iesit exact cum vroiam eu asa ca miercuri ma duc sa mai fac niste mici modificari, DAR Catinca este foarte incantata, prietena mea mi-a zis ca arat ca o pustoaica, hair stilistul meu, un bun prieten pe care-l stiu (si-l chinui :D) de multi, multi ani…este si el de parere ca arat mai tinerica…ramane sa vedem ce zice mama si bunica maiine (tati nu si-a dat foarte bine seama pe Skype) :D. Ahhh si inca ceva: m-am si tuns …cam o palma si jumatate, ceea ce inseamna multisor la „pleata” mea lunga.

Acum, in mod logic, urmeaza sa-mi schimb radical  culorile machiajului…machiaj pe care nu m-am prea incumetat sa-l folosesc de ceva vreme din cauza problemelor cu tenul. Intre noi fie vorba…daca schimb machiaj, culoarea parului ar trebui sa schimb si garderoba nu? (daca citeste tati asta ma alearga prin cartier cand vine acasa…:D)

Nu pot sa va spun inca daca ma simt bine in „noua mea piele”, dar pot sa va spun ca ma simt altfel- un ALTFEL care-mi da idei, energie si noi puteri!

Voi reveni cu poze!

PS: Miercuri ma va insoti si Catinca la coafor pentru ca doreste foarte tare sa fie putin tunsa si aranjata ca o Barbie, de catre Radu. Avand in vedere ca modificarile podoabei mele capilare nu vor dura atat de mult ca azi (adica 3 ore si ceva peste), am acceptat s-o iau cu mine.

Azi ma pregateam sa ies din casa cu fi-mea si suna postasul la usa cu un plic pentru mine. Am fost uimita pentru ca nu asteptam nimic…asa ca m-am repezit, imediat ce am inchis usa sa vad de la cine este. Anca Milchis…probabil numele va suna cunoscut, este vorba de castigatoarea, la categoria felicitari, de la concursul meu de hand made. Am deschis plicul si am descoperit in el minunea din imagine. Nu-i asa ca este superba? Marturisesc ca este un cadou pe cat de neasteptat, pe atat de minunat…de la un om frumos, cald, pe care mi-a facut placere sa-l cunosc macar virtual. Acest mini-tablou quilling mi-a luminat ziua si m-a facut sa ma bucur din tot sufletul ca ideea acelui concurs m-a ajutat sa cunosc un om ca Anca.

Catinca l-a studiat intens, mi-a pus o mie de intrebari despre cum se face…vrea si ea sa faca! 😀 Ghinion- ca eu nu o pot invata ca nu stiu…dar cine stie, poate incerc! 😀 L-am luat mandra cu mine (stiu ca sunt ca un copil uneori) si l-am dus la mama si bunica mea acasa ca sa-l vada si ele! Acum…e la locul lui…si il voi lua cu mine in Belgia.

Iti multumesc mult Anca ca te-ai gandit la mine si mi-ai facut, special pentru mine, ceva atat de frumos.

Daca vreti sa vedeti ce alte minunatii face Anca…le gasiti AICI

Crizele de „isterie” ale copiilor sunt un teren minat pentru multi parinti. O singura greseala tactica poate „instala” in viata copilului un obicei. Ca mama, mi-a fost groaza de ideea de a trece prin astfel de momente in care copilul „s-ar da cu fundul de pamant”. De foarte multe ori m-am gandit cum as reactiona, ce as face, cum as proceda. Intr-un mod straniu, cand era Cati mica, in carucior, vedeam peste tot copilasi care se tavaleau si urlau din rarunchi si sincer, ma cam lua cu transpiratii. Nu stiu daca aveam o privire fixa, piezisa sau pur si simplu incercam sa nu ma holbez, dar mi-era groaza, trebuie sa recunosc. M-a ferit Dumnezeu si nu am avut parte de un copil care sa faca, nici in public, nici acasa, prea multe astfel de crize. De regula, noua, parintilor ne este oarecum  jena sa discutam despre astfel de subiecte….si daca ele nu se petrec in public sau cu public…nu discutam deloc. Catinca a avut, in cei maine-poimaine patru ani de viata, cateva etape mai „pline de personalitate”, manifestate, zic eu, intr-un mod absolut decent si acceptabil – adicatelea sunt norocoasa :D.

Mi-am adus aminte sa scriu despre acest subiect pentru ca, in mod constant, in jurul meu, cand am vazut copii care „faceau crize” scena se termina prin bataie sau smucituri sau tipete care sa le acopere pe cele ale copilului (asta apropo de postarea anterioara). Deloc uimitor, cu cat parintele era mai violent verbal sau fizic, cu atat copilul tipa si facea mai urat.Am avut de invatat din asta.

Ca atare, dragele mele…momentul adevarului: sa vorbim despre crize.

Singura criza publica, cu dat cu fundul de pamant pe care a facut-o fi-mea a fost pe la varsta de 2 ani si ceva, perioada cand si plangea destul de mult…cam de fiecare data cand nu-i convenea ceva ce credea ea ca va rezolva cu lacrimi. In Belgia fiind, ne-am dus la Bricostore sa cumparam jardiniere si printesei nu i-a convenit defel faptul ca eu am vrut sa intru si in Carrefour. Ca atare, s-a priponit pe picioare, in holul de la Carrefour si a inceput sa urle si sa planga. Nu am bagat-o in seama, am stat langa ea si mi-am facut de lucru cautand ceva in geanta. Vazand indiferenta mea s-a gandit ea ca poate stergerea gresiei cu propriul fundulet ar fi o solutie mai buna si a si pus-o in practica. Am incercat s-o ridic si m-am lovit de un bolovan care se lasa cu toata greutatea tipand si dand din picioare. Am incercat sa-i vorbesc calm, sa-i explic ca nu este frumos sa se comporte asa…ca nu stam mult, doar luam ce aveam nevoie….nimic. Statea in fund pe jos si bocea mai ceva decat bocitoarele de profesie. Oricat imi displacea ideea de a fi privita de cumparatori „in felul acela” stiti voi….nu am cedat…am stat acolo si am continuat sa vorbesc. Intr-un final, dupa ce am pus-o in carut unde se zbatea ca pestele pe uscat…am luat repede ce aveam de luat (un singur lucru aveam de cumparat), insotita de hohote de plans si suspine tragice. Afara, langa masina, am certat-o rau, i-am explicat ca s-a facut de ras (nu ca m-a facut pe mine de ras ci pe ea) ca lumea rade de copiii care fac astfel de scene si ca ar fi bine sa urmareasca si ea sa vada ce urat se vede cand fac alti copii asa. Pana sa fac asta am constatat ca plansul s-a oprit brusc in momentul in care am iesit din magazin si am inteles ca toata scena fusese si un „test al limitelor mele”.  Citisem undeva ca locurile publice sunt favoritele copiilor pentru astfel de crize pentru ca, in cele mai multe cazuri, parintele este vulnerabil si cedeaza „de rusinea celor din jur” si iata, se adeverea. Uimitor, o astfel de scena nu s-a mai repetat, niciodata.

O alta etapa de crize a fost cea in care, atunci cand se enerva pe mine, acasa, pentru ca nu o lasam sa faca ce vroia ea…spre exemplu sa nu se culce sau sa nu se joace cu nu stiu ce chestie…lucruri minore in general….incepea sa planga si sa dea din picioare (in locul in care se afla, in pat, pe canapea). A facut acest lucru de cateva ori intr-o luna dupa care, din nou, a incetat sa mai faca. Metoda aplicata a fost una simpla…indiferent ce vroia nu am cedat. Am stat intotdeauna de vorba cu ea…fara sa ridic tonul, insistand ca o placa stricata asupra faptului ca este necivilizat, ca copiii cuminti nu fac astfel de lucruri, ca este rau sa faci asa indiferent cu cine si ca fiecare gest de acest fel genereaza pedepse care nu-i vor conveni, atata vreme cat va continua sa-l faca (pedepesele se refereau, de cele mai multe ori, la singurul lucru care conteaza cu adevarat, care este un pilon de neanlocuit in viata ei…la Coco, magarul care urma sa plece, urma sa mearga la un alt copil cuminte etc, etc). Eu una cred cu tarie si ca puterea comunicarii conteaza. Am incercat intotdeauna sa-i explic, cat mai pe intelesul ei, ca fiecare gest, fiecare cuvant si fiecare actiune are si un raspuns din partea celorlalti: daca dai din picioare si ma lovesti, ma va durea asa cum te-a durut pe tine cand ai cazut si te-ai lovit acum doua zile, daca te tarasti pe jos sau dai din picioare este posibil sa-ti rupi hainele, sa le murdaresti si atunci eu una voi avea grija sa nu-ti mai cumpar haine frumoase pentru ca nu ai grija de ele….toate astea…spuse asa, rupte de context au aerul unor amenintari…dar in context ele sunau ca exemple, legate concret de anumite momente, mai recente sau mai indepartate din viata ei.

Acum, la aproape 4 ani trecem printr-o usoara perioada a „batutului din picior” insotit de incruntare. Este absolut adorabila si zau daca nu-mi vine sa rad cand o vad ca mai face asa…dar ma abtin si ma prefac foarte suparata. Gestul s-a repetat de cateva ori, cu mine si cu tatal ei, cand i s-a spus imperativ ca nu va face un lucru…de fiecare data a fost generat de expresia „nu mai discutam te rog, nu mai comentam te rog”. Prima data am fost doar amuzata, a doua oara m-am si infuriat ca bate fi-mea din picior la mine! 😀 Nu stiu de unde l-a luat…dar gestul era atat de natural…ca o actrita de filme..iar incruntarea era absolut geniala, imprumutata 100% de la maica-sa! 😀 Prima reactie a fost s-o intreb pe un ton iritat „Ce faci Catinca, bati din picior la mine?” . S-a uitat candid in ochii mei si mi-a spus: „Da, pentru ca eu vreau sa!” Eu vreau este prezent deseori in limbajul ei (si al tuturor copiilor de aceasta varsta), asa ca explicatia la fel de prezenta este „nu tot ce vrem noi in viata se poate, doar pentru ca vrem ci pentru ca meritam, facem, dregem etc…”. Treaba cu batutul din picior a disparut in momentul in care i-am spus ca daca mai face asa, in momentul in care ma voi supara pe ea voi bate si eu tare din picior, ma voi incrunta si nu voi mai vorbi cu ea. I-am explicat foarte clar ca batutul din picior este un gest care nu-i face pe cei din jur sa te placa, din contra, ii supara, este o atitudine de copil razgaiat care nu ii respecta pe cei din jur si ii trateaza ca si cum nu sunt egali….si din nou…a aparut in peisaj Coco, care magar fiind, intr-o zi, cand nu-i va conveni cum se poarta ea cu el, va bate din picior, se va incrunta si nu va mai fi prieten cu ea. A functionat…ceea ce este mai nostim este ca o vad uneori ca are tendinta sa bata din picior si se controleaza instantaneu….opreste miscarea la jumatatea drumului…si pe urma se uita fix in ochii mei sa vada daca am vazut sau nu…ma fac ca nu vad!:D

Ok, v-am spus povestea. Sunt constienta ca pe langa alti parinti sunt o mare norocoasa pentru ca, prin structura ei, Catinca este un copil ascultator, cu foarte multa personalitate, dar totusi extrem de ascultator daca i se dau argumente si se discuta cu el.  Nu am avut parte de scene urate, dese si urate…si totusi crizele exista si ele se manifesta la orice varsta. Acum, intre noi fie vorba….odata ce am trecut cu bine de astea mi-e groaza de alea din adolescenta…:D

In ciuda „retetelor” care se dau pe internet si peste tot in legatura cu  aceste crize, fiecare copil este unic ca reactie, ca structura, ca personalitate. Singura „constanta” cu adevarat reala este aceea a „testarii limitelor parintilor”…ma intreb insa si va intreb si pe voi…pana unde este testare si de unde incepe rasfatul? Cum le delimitezi, cum le depsitezi? Eu una nu am reusit…bine, nici nu am avut prea multe ocazii s-o fac si totusi…conform normelor sociale, de multe ori aberante, un copil care se tavaleste pe jos, unul care da din picioare frenetic, unul care arunca cu tot ce-i iese in cale sau chiar care bate din picior este automat si fara echivoc pus in categoria de copil rasfatat, ragaiat si needucat atragand privirile piezise ale adultilor din jur. Eu una am ales si as alege oricand (chiar daca nu ma simt confortabil) sa ignor privirile si sa nu dau inapoi in fata crizei copilului, doar pentru a-l lua de acolo ca sa nu ma „faca de ras”. Altii aleg sa-i ia pe sus si sa plece cu el. Psihologii spun ca acest lucru este recomandat numai atunci cand copilul devine violent cu cei din jur si risca sa-i loveasca.

 Revenind…exista retete universal valabile pentru „crize” sau nu? Voi cum ati procedat….si la ce tip de crize ar trebui sa ma astept (pentru cele care aveti copii mai marisori decat fi-mea!)?

Un PS si inchei: am vazut, in viata mea, un singur copil care nu a putut fi potolit cu nimic, nici macar cu bataia. Sincer, mama lui a incercat 45 de minute, pe ceas, absolut toate metodele posibile si imposibile sa-l potoleasca. Recunosc, eu una mi-as fi iesit din minti. Copilul, de vreo 3 -4 anisori luase jucaria unui alt copil care pleca din parc. Mama celui de-al doilea a strans toate jucariile si, intr-un mod foarte elegant, oferind o alta jucarie, i-a luat masinuta care apartinea de drept fiului ei. Nazdravanul ala s-a pornit pe un plans isteric, a inceput sa arunce cu pietris in toata lumea, sa dea cu pumnii si picioarele in maica-sa si sa urle…toata scena, repet, a durat 45 de minute, timp in care maica-sa l-a luat in brate, i-a explicat, l-a ignorat, l-a certat, la tinut strans la piept, i-a dat alte jucarii…a facut tot ce se putea face. Intr-un final, dupa ce si-a luat un picior direct in fata, a cedat nervos si i-a dat doua palme la fund….si, surpriza, a tacut! A fost atat de surprins de gest (semn ca nu era un gest cu care era obisnuit) incat a tacut. Credeti ca s-a terminat….nopppp. S-a suit pe bicicleta si s-a aruncat cu toata puterea, cu tot cu bicicleta in picioarele goale ale maica-sii facandu-i acesteia picioarele zob. Dupa ce a vazut ca aceasta este plina de sange s-a dus langa ea si i-a zis „iarta-ma nu am vrut sa iti fac buba” si a plecat la leagane senin ca o zi de primavara….maica-sa a inceput sa planga, fara sa mai tina cont de nimeni si de nimic. Deci?

Draga noastra bunica/strabunica…Cati, mami si tati iti ureaza un singur lucru: sa te tina Doamne, Doamne sanatoasa si alaturi de noi!

La Multi Ani si te imbratisam cu dragoste!

Cati, Oana si Cristi

PS: Poza asta nu o stii, dar este cea mai buna poza pentru ca demonstreaza bucuria pe care o aduci in viata stranepoatei tale!

Avem restante mari pe blog, dar da, suntem disparute in mai multe misiuni.

A fost ziua bunicii Ada (cu aceasta ocazie multumim tuturor celor care ne citesc blogul si ne-au urat La Multi Ani, aici, pe blog sau pe facebook). A fost ziua strabunicii Ica, urmeaza ziua bunicii mele Mia si a strabunicii Catincai.

A venit  si tati acasa pentru cateva zile asa ca am profitat si am dat o „tura” prelungita pe la toti finii si pe la prietenii foarte apropiati.

Avem si o multime de trebusoare de rezolvat…asa ca tragem linie si va spunem ca vom reveni pe blog cu forte proaspete cat de curand, dar pentru moment suntem in continua miscare si plimbare si de aceea am disparut.

Inainte de a incheia vreau sa va spun ca am primit sapunurile minunate facute de catre Beatrice, sapunuri Kabea pe care le asteptam cu nerabdare. Frumos impachetate, frumos mirositoare+un cadou minunat pentru Cati.  Draga Bea ai facut o strabunica  fericita, pe mine asemenea, iar cadoul pentru Cati a picat cum nu-ti poti inchipui tu….iti multumim din suflet. Filmuletul de mai jos este pentru tine! 😀