Dragii Mosului,
Azi a plecat catre cineva un cadou de la mine! Mosul Blogosferei si-a indeplinit misiunea…cel putin in ceea ce ma priveste! Sper sa ajunga cu bine la destinatie!
Leapsa
Am primit o leapsa de la Abramburika…neuronul meu obosit nu a putut produce mai mult de atat in aceasta seara!
In ce fel de animal ai vrea sa te reincarnezi ? Cred ca o vrabiuta (nu e animal…e pasare, dar merge si asa!)…vrabiutele sunt alungate de nimeni si pot trage linistite cu urechea acolo unde sunt ele curioase sa afle secrete.:D
Ce ti-ar lipsi cel mai mult in viata ? Sa fiu obligata sa stau departe de Catinca, iar material…cred ca as fi turbata fara masina!
Ce apreciezi cel mai mult la o persoana ? Verticalitatea….din orice unghi ai privi si cu tot ceea ce cuprinde notiunea.
Care-i culoarea preferata pentru haine ? Turcoise…acum. Am avut diverse “epoci”.
Trei cuvinte care te definesc ca persoana. Impulsiva, sincera (deranjant de sincera uneori), incapatanata.
O calatorie pe care ai vrea sa o faci si tara pe care ai vrea sa o vizitezi ? Egiptul…desi din ce in ce mai multa lume imi spune ca nu are legatura cu ceea ce visez eu de prin cartile citite, China si Bora-Bora.
Citatul/zicala preferata. Zambeste, maiine va fi mai rau!
Ce ti-ar place cel mai mult sa faci ? Sa am propria revista de succes, intr-un loc in care presa se face asa cum trebuie…nu pot sa dezvalui mai mult de atat din visul meu!
Daca nu ai face ceea ce faci in fiecare zi, cu ce altceva ai dori sa-ti umpli timpul ? Cat mai multe lucruri creative, care ma provoaca, imi pun rabdarea si perseveranta la incercare! Imi place sa incerc mereu lucruri noi care imi pun imaginatia la “lucru”.
Care e cea mai mare extravaganta a ta ? Chiar nu stiu…m-am tot gandit, sunt o persoana mult prea meticuloasa si calculez mult prea mult lucrurile inainte ca sa pot spune ca am fost extravaganta….cred totusi ca cea mai mare extravaganta a fost cand am ales sa nu vand masina pe care o plateam in rate…desi nu prea mai aveam cu ce sa o platesc pentru ca tocmai imi dadusem demisia de la job. 
Leapsa merge mai departe la: Ciolitto, Ghiocela, Forfecutsa, Blogul Cojocarilor
Acasa…
Asa m-a primit pe mine Romania in dupa-amiaza cand am ajuns acasa!
E bine acasa…e tare bine, DAR in doua zile de mers cu masina prin Bucuresti am ajuns la concluzia ca, in mod clar, romanul s-a nascut isteric. Recunosc…mi-e dor de traficul si de civilizatia din trafic din Belgia…unde nimeni nu se grabeste sa ajunga la semaforul care e rosu, unde nimeni nu sta cu mana infipta in claxon, unde nimeni nu face raliu si nu gesticuleaza nervos si nu-ti taie fata…oamenii aia chiar sunt relaxati si civilizati. Alte diferente inca nu simt…adica le simt, dar in BINE. Sunt acasa cu ai mei si desi de cand am venit alerg ca o nebuna in dreapta si in stanga pentru a rezolva un milion de lucruri si pentru a vedea cat mai mult persoane dragi mie…este frumos. Catinca a fost foarte fericita ca si-a regasit jucariile ei, patul ei de acasa, bunicile si bunicii, prietena cea mai buna (Cristinica) etc…dar ma trezeste cu noaptea in cap pentru ca aici nu are jaluzele din acelea complet opace .
Am apucat sa-mi cunosc si finuta, o printesa mica si delicata, frumusica foc. Trebuie sa ajung sa-i vad si pe cei doi voinici gemeni….
In rest toate bune, zborul cu avionul a fost destul de “zgaltait” lucru care a distrat-o foarte tare pe Catinca…ea a fost la fel de cuminte…e clar…ii place in avion, in masini….:D.
Va multumesc tuturor celor care mi-ati urat drum bun si voi reveni.
Leapsa!
Am primit o leapsa de la Ciolitto. Din motive personale nu fac politica…decat in capul meu! Aceasta lepsa electorala m-ar obliga, intr-un fel, sa-mi dezvalui gandurile si nu doresc acest lucru. Din punctul meu de vedere,politica este pentru acei care stiu sa o faca…din pacate, in Romania aleg politica majoritatea celor care nu stiu sa o faca!
Oricum, leapsa este amuzanta (am facut-o si eu mental!) asa ca o pasez mai departe oricui doreste sa se distreze putin pe teme electorale. Multumesc Ciolitto!
Intrebarea!
Cu ce animal seamana:
1.Traian Basescu
2. Crin Antonescu
3. Mircea Geoana
4. Sorin Oprescu
5. Gigi Becali
6. Kelemen Hunor
7. Corneliu Vadim Tudor
8. Remus Cernea
N-am disparut!
Zilele astea n-am avut chef sa scriu! Nu pentru ca nu as fi avut ce (ca am tot facut diverse lucruri interesante!) ci pentru ca trec printr-o faza de “leguma”….ma tot invart si tot fac diverse lucruri, dar cand ma apropii de calculator mi se goleste mintea si nu mai stiu despre ce sa scriu.
Asa ca uite, acum am iesit din pasa mea proasta si va spun urmatoarele:
- Sambata am fost la shopping intensiv pentru bebei- pentru finuta mea si pentru cei doi baieti gemeni care urmau sa se nasca ai prietenei mele. Am fost singura modalitate de a o feri putin pe Catinca de cele 50.000 de cazuri pe saptamana de A1H1, dar m-am expus la maxim pe mine pentru ca a fost ingrozitor de aglomerat, calcare in picioare. M-am jurat ca nu mai merg niciodata la shopping sambata si m-am miscat cat am putut de repede cu shoppingul meu….cred ca niciodata nu mi-am dorit asa mult sa termin de facut cumparaturile…
- M-am mai calmat in urma panicii pe care reusisera posturile tv romanesti sa mi-o induca. Am cautat putin pe OMS si am ajuns si pe site-ul oficial al belgienilor legat de aceasta gripa. Ca atare, pot urmari, in fiecare saptamana, evolutia cazurilor. Aici sunt multe…extraordinar de multe comparativ cu cele cateva sute din Romania si boala este tratata ca o simpla gripa. Oamenii nu sunt panicati, nu s-au golit farmaciile de medicamente si nici de masti (de altfel nu poarta absolut nimeni masca!). M-am convins de faptul ca in Romania lucrurile sunt mult exagerate (ca de obicei?!) fata de cum este tratata boala in restul lumii, unde lucrurile stau, conform statisticilor, mult mai rau. Ma feresc atat cat pot , o feresc in mod special pe Catinca pe care incerc sa nu o mai iau cu mine in magazine si sa nu o pun in contact cu foarte multe persoane…dar la ce epidemie este aici nu pot sa declar decat ca suntem norocosi ca nu am luat nimic. Asa ca am decis…venim acasa, in Romania, asa cum era deja programat (pana sa aflu cate cazuri sunt aici, cochetam cu ideea de a ramane aici din cauza “epidemiei de acasa”.
- Duminica am fost in Gent, orasul despre care scria, cu ceva vreme in urma, sotul meu. Mi-a placut oraselul…dar, din pacate, tot centrul este un santier pentru ca se fac lucrari ceea ce diminueaza considerabil din farmec. Mai mult, a fost frig rau…iar eu eram in colanti, ca o floare….:D
- Luni s-au nascut, cei doi baietei gemeni ai prietenei mele, Dana. Sunt bine, frumusei foc dupa cum spune mamica lor (poze inca nu am vazut!) si au primit nota 8. De abia astept sa-i vad si de abia astept ca prietena mea sa se refaca pentru ca nu s-a simtit prea bine!
- Catinca face de vreo 2 zile mici pusee de febra (fara alte simptome). M-am inarmat cu lanterna si am vazut sus gingia rosie si imflamata….ne asteapta o noua maseluta….penultima! Este destul de agitata si putin amarata pentru ca nu ne prea plimbam. Iesirile ei afara sunt ziua, in curte, unde se cam plictiseste si seara, dupa ce vine tati acasa, cate o plimbare de seara (pentru ca nu mai este lume multa in parcuri si pe strazi!). Nici macar in muzee nu putewm merge in aceasta perioada pentru ca este vacanta si este plin de copii (in Belgia, cele mai multe cazuri de gripa au fost la copii si adolescenti!)
Cam asta ar fi…usor telegrafic…dar cum spuneam…nu prea am starea necesara!
Halatul!!!
Nu, nu este reclama la Altex cu nebunul care vrea halatul….este Catinca dormind si vorbind in somn! . Rondul de noapte…verificarea copilului propriu si personal. Incerc sa scot de sub Catinca niste jucarii de plus…copilul meu se intoarce pe spate si incepe sa vorbeasca: “Halatul…sa nu mi-l iei…!” dupa care niste mormaieli pe care nu le-am inteles.
Despre kilograme in plus si sarcina!
Cand am ramas gravida cea mai mare frica a mea era sa nu ma fac “cat casa”! De ce ti-e frica nu scapi!
Desi auzisem toate povestile posibile, ba ca-ti revii la greutatea normala in 9 luni, ba ca nu-ti mai revii la greutatea normala si ca ramai deformata toata viata, ba ca ti se lasa sanii, ba ca te ingrasi “ca porcul” pentru ca mananci ca porcul, ba ca pierzi putin din kilograme la nastere…etc…m-am vazut in final pusa in fata faptului implinit si mi-am zis ca asta este, fie ce-o fi, copilul sa fie sanatos ca dupa aceea vad eu ce si cum fac! Nu m-am privat de nimic, dar nici n-am mancat “ca porcul”. N-am avut pofte, dar, da, daca ma apucam sa mananc ciocolata, mancam una intreaga…noroc ca nu am mancat prea des. La inceputul sarcinii nu am fost frustrata decat de gandul ca “abia ce ajunsesem si eu sa arat aproape cum vroiam’ si ca urma sa ma ingras vazand cu ochii. Pe masura ce inaintam in sarcina descopeream incet, incet ca mi se micsoreaza “universul meu vestimentar” si chestia asta ma frustra rau de tot. Cand am ajuns sa am ditamai burtoiul si sa ma doara spatele si picioarele…zau daca-mi pasa in ce ma imbrac…comod sa fie!
In tot acest timp, tati a fost mincinosul perfect…la fel si rudele si prietenii mei care imi tot spuneau ca arat bine, ca nu m-am ingrasat asa rau, ca din spate nu se vede ca sunt gravida (asta mi-au spus-o pana prin luna a 7-a dupa care nu am mai auzit acest lucru de la nimeni!). Cantarul insa nu m-a mintit…daca pana in luna a 6 kilogramele nu dadusera buzna in viata mea, de prin luna a 7 a inceput sa-mi fie frica sa ma mai sui pe el. Tati continua sa-mi zica incurajator ca nu sunt mare cat o balena….desi eu ma simteam deja un casalot. Catinca a fost mare, greuta la nastere, iar eu am avut doua caldari de lichid acumulat in organism. Primul meu soc a fost la 15-20 de minute dupa nastere cand stateam si-mi priveam picioarele care devenisera brusc foarte subtirele pentru ca nu mai erau umflate (asa mi se parea mie ca erau, subtirele). Acum, cand ma uit la pozele mele de cand eram gravida si imediat dupa nastere…ma sperii, Doamne, am fost cat muntele Everest !
Am pornit sarcina de la 54 de kilograme si am luat 25 de kile…mancand atent, fara sa exagerez, dar si fara sa ma privez. Am luat mult…si totul in ultimele luni de sarcina. La nastere am scapat de vreo 10 kilograme, in primele 3 luni de viata ale Catincai de vreo alte 3 si pe urma….PAUZA! Nu dadeam un gram jos. Sa slabesc nu a fost primul meu gand dupa ce am nascut… dar de cantarit ma tot cantaream pentru ca priveam cu jind dulapul plin cu haine la care nu aveam acces. Ma enervam mai ales cand aveam eu chef sa port un anumit lucru (de exemplu blugi!) si nu incapeam exact in blugii aia de care aveam eu chef!
De altfel asta a fost si una din strategiile mele mentale de a ma lupta sa revin la greutatea mea: nu mi-am cumparat decat cateva haine, strict necesare, pe perioada cat am fost “cat muntele”…am umblat mai mult in pantaloni de trening si in cateva rochite elastice pe care acum nu prea mai pot sa le port ca s-au intins cam mult . In felul asta mi-am zis ca obsesia mea pentru toale va fi un motiv suficient de bun sa ma lupt sa slabesc ….ca sa pot incapea din nou in ele.
Catinca mi-a captat toata energia si atentia…asa ca o buna bucata de vreme..ideea ca sunt grasa a trecut pe locul 2, 3,4…absolut nimeni din anturajul meu, nici macar cei foarte apropiati, nu m-a presat, nu mi-a zis ca ar fi momentul sa slabesc, sa fac ceva…si bine au facut! M-ar fi frustrat ingrozitor! Eu sunt oricum genul de om care si-a dorit toata viata sa fie slab si nu va ajunge niciodata sa arate slab cum vrea el pentru ca asa este structura mea (si daca am 50 de kilograme arat slaba moarta la fata, dar in rest nu!). Asa ca ai mei stiau foarte clar ca, la un moment dat, voi face ceva in acest sens.
Momentul a venit de la sine, nu dupa 9 luni cum se zice ci dupa un an cand lumea a inceput sa-mi spuna ca am slabit. Nu am facut nimic special…doar alergam toata ziua (si facea mii de genoflexiuni aplecandu-ma dupa Catinca) dupa Catinca care incepuse sa mearga binosor. De “alergat ” alergasem si pana atunci, dar impingand la carut…lucru care se pare ca nu m-a ajutat decat la recapatarea formei fizice si a tonicitatii muschilor nu si a siluetei. Intr-o zi, n-am sa o uit niciodata, mi-am scos cele 4 perechi de blugi din dulap (fiecare era alta masura!) si am constatat cu stupoare ca incapeam in toate, doar ca la 2 din ele nu puteam sa-mi inchid nasturii si una ma strangea ingrozitor. A fost ca un miracol pentru simplul motiv ca pana atunci nu reusisem sa ii ridic mai sus de coapse….
“DECI SE POATE” mi-am spus si acela a fost punctul de pornire care mi-a readus aminte de faptul ca mie imi plac la nebunie hainele si am multe si vreau si mai multe, cat mai multe! Acela a fost momentul in care fusta mea etalon de slabire a reaparut in peisaj..momentul in care a inceput sa-mi pese cu adevarat daca mi se vede burta, daca am sunculite, etc.
De ce scriu postarea asta? De ce acum? Pentru ca ieri seara ne-am vazut cu niste cunoscuti (au venit cu treaba aici la Bruxelles)..pe care nu-i vazusem de cand am fost insarcinata si ultima data, la nunta lor, cand fi-mea avea pana intr-un an. Reactia lor a fost ceva de genul “Oauuuuu, mama da’ cat de slaba esti!!!! Ultima data erai dolofana bine!” (va dati seama ce a crescut pipota in mine de mandrie!). Am stat si mi-am amintit cat de slaba ma simteam la nunta lor in comparatie cu putin timp in urma cand fusesem gravida. Azi i-au trimis sotului meu poze de la nunta (iar el mi le-a trimis mie insotite de acest mesaj - “Mama, cat erai!!!!”).
Asta este una din poze. dupa cum veti vedea aceasta rochie a fost “favorita mea”, singura, dupa parerea mea care ma facea sa arat cat de cat decent….si am purtat-o pana la “epuizarea ei fizica”. (Pitica din poza este fi-mea, iar cei doi sunt nasii ei si ai nostri!)
Sinceritatea lui de acum (na’, ii convine sa spuna acum!) m-a amuzat, dar m-am socat…eram grasa rau…plina de sunculite …cum Doamne iarta-ma m-am simtit eu slaba la nunta oamenilor alora?
Asa ca m-am gandit sa le spun mamelor in devenire sau celor care sunt deja proaspete mamici…ca se poate, ca toate prostiile alea cu deformatul, cu slabitul in 9 luni …toate sunt mituri…cazuri particulare…si da, se poate daca nu transformi toata viata ta intr-o permanenta obsesie. Azi, am din nou 54 de kilograme. Copilul meu are 2 ani si eu umblu in pantaloni scurti si mulati de stofa (e drept, cu ciorap opac ca celulita e in floare- dar asta nu are legatura cu sarcina!). Incap in hainele mele dragi si nu mai sunt un casalot. As putea spune ca am muschii mult mai tonici decat inainte de sarcina pentru ca datorita Catincai am facut mult mai multa miscare- si asta zilnic. Ma uit cu drag la pozele mele de “femeia munte” pentru ca stiu ca a meritat fiecare kilogram- o am pe Catinca! A meritat si pentru ca cei din jur au stiut cum sa procedeze cu mine, mi-au lasat timp sa-mi revin eu mental si sa decid eu cand si cum si ce…fara sa-mi reproseze, sugereze etc.
Pana la multumirea deplina mai am un pas de facut….in primavara lui 2006 (inainte sa raman gravida) imi cumparasem o rochie de seara absolut bestiala …marimea 36 ( cred ca este de fapt marimea 38 – ca atat purtam eu la 52 de kilograme). Nu am mai apucat s-o port. E noua, cu eticheta pe ea, si imi face cu ochiul tot timpul. Vreau s-o port! (daca s-ar putea s-o port de Craciun ar fi si mai bine! )
Exista poze mult mai concludente, dar din pacate nu le am aici, sunt in Romania…dar merg si astea!
Pe vremea cand EL (adica Ike, catelul meu) era “copilul” meu….acum, multi ani! Azi are o varsta matusalemica, e surd si bolnavior, dar still alive!
Apogeul siluetei mele… 51 kg in 2005 +10 kg rochia!
Gravida in 4 luni sau cam pe acolo….
Burtica ceva mai mare…cu finutul si Mada, prietena mea!
Concert George Michael cu unchiuletu’ si matusica si cineva care dansa in burtica!
Ne apropiem de 7 luni!
Ultimul eveniment organizat de mine la job, inainte de a intra in prenatal…am trecut de 7 luni de ceva vreme!
Catgoria “casalot”!
Am nascut de 2 ore! August 2007!
4 zile de la nastere…plecam de la spital unde a avut mami treaba!
Catinca face o luna!
La 2 luni si jumatate…botezul!
Catinca la 3 luni si putin
La 5 luni de la nastere!
Martie 2008
Vara lui 2008..Catinca se apropie de 1 an…eu de incep sa scad sub 60 kg!
Catinca face un an!
Intre 1 an si 2…ai Catincai. 
In iulie anul acesta!
Acum!
Si fetitele se joaca cu masinute!
Cel putin Catinca!
A fost plimbata cu masina de cand avea 3 zile, adoarme invariabil in masina, admira masinile, masina ei este cea mai frumoasa, a “condus” masina cu printese la un an si cateva luni, se joaca cu masinutele (una care a fost a lui taica-su si inca una de acceasi dimensiune care i-a fost cumparata de bunici!), face garaje din cuburi pentru ele. Mai nou, este “lovita” de pasiunea Cars…masinile acelea vorbitoare cu ochi, dinti si gura. I-a cumparat tatal ei un DVD cu un film Cars. Eu am fost extrem de sceptica, mai ales ca fi-mea NU se uita la desene animate mai mult de 4-5 minute. De cand are dvd-ul asta…e in stare sa stea nemiscata si jumatate de ora (un adevarat record!) si imi spune mereu ca masinutele sunt “preferatele ei”. S-a uitat la Bambi 10 minute, la dalmatieni vreo 5, la donald vreo doua episoade…dupa care mi-a spus ca ea nu mai vrea sa se uite ca vrea sa “vada masinutele!”.
In concluzie…si fetitelor le plac masinile…si chiar am de gand sa o las sa se joace cat vrea cu asa ceva si sa nu merg pe principiul “fetitele se joaca numai cu papusi nu cu masini!”…intre noi fie vorba are si cu cine sa semene – eu ador sa conduc, taica-su adora masinile….deci…o fac pilot de curse????
Dorsiliaaaaaaa!
Ora 0.30. Eu, la calculator, privesc relaxata un episod din Grey’s Anatomy. Din dormitorul copilului se aude o bubuitura si apoi o muzicuta care canta! Imi ies ochii din orbite si dau fuga in camera. Pe dulapul ei am lipit cu scoci dublu adeziv o iconita din argint cantatoare primita de Catinca de la unchiuletul si matusica. Cazuse pentru ca nu a tinut scociul. Copilul doarme nemiscat. Poti sa tai lemne pe ea.
Ora 1.00. Se termina episodul si o iau si eu spre pat. Nu inainte de a-mi face turul pe la fata: pus mana pe frunte sa verificam febra, pipait de transpiratie, ivelit…stiti voi..paranoia de mama! O gasesc in pat, langa Catinca si pe Dorsilia. Cum cine e Dorsilia? Al n-spelea animal pe care fi-mea il ia in pat. Este poneiul din My Little Pony…care canta, vorbeste si da din labe. Ma gandesc sa o iau de acolo ca daca apasa copilul pe ea incepe si aia sa cante si sa vorbeasca…Iau animalul vorbitor usor din pat si-l pun alaturi. Catinca doarme lemn, nu se misca! Ies din camera si incerc sa o iau spre camera dar ma opresc!
“Mamiiiiii!!!!!”. Plansete, hohote de plans. Ma intorc fuga…Catinca sta in genunchi la picioarele patului si urla disperata aratand cu mana catre cutia cu jucarii. Incerc s-o linistesc, dar ea da in continuare din maiini si urla. “Mami, te rog, nu mai plange, spune-mi ce vrei si-ti da mami!”….ma gandesc ca iar a visat ceva urat si ma pregatesc sufleteste de perioada de linistire. Raspunsul vine prompt si urlator: “Dorsiliaaaaaaaaaaaa”.
Am returnat-o imediat pe Dorsilia posesoarei de drept si copilul s-a culcat instantaneu, fara sa mai zica nimic…a adormit in 3 minute. Dimineata a vizionat cu succes un episod cu poneii de rigoare….
Imi spune si mie cineva cum Dumnezeului nici nu s-a clintit cand a bubuit iconita cazuta pe parchet si cum naiba a simtit ca i-am luat poneiul de langa ea cand ea dormea lemn????
Incepe distractia!
Sunt Mos Craciun!!!!!!
Am primit de la Abramburika mail si stiu al cui Mos voi fi! . Evident, nu va spun, dar veti afla la momentul potrivit! E o provocare frumoasa…de abia astept…deja imi intorc creierasii pe toate partile…sa vedem ce iese!
Incapabila!
Azi sunt incapabila sa scriu si sa raspund in scris…m-am simtit rau toata ziua, tensiunea mea a luat-o la vale in jos si nu am reusit s-o redresez nici cu o cafea tare nici cu nimic altceva. Cred ca vremea asta “mirifica” din orasul ploii este de vina!
Am insa un of..asa ca o sa-l scriu: am o multime de bloguri pe care le citesc in ultima vreme…si pe care nu am reusit sa le bag in lista mea…dar le citesc si stiu ca si ei ma citesc pe mine. Nu e rea vointa, e doar mintea mea obosita si starea asta naspa!
Maiine e o noua zi…sa speram ca voi avea o tensiune de om normal…ca 9 cu 6 e de extraterestru!
Am visat si m-am trezit!
Azi noapte mi-am visat fostii colegi de redactie…in vremurile in care eram “tanara si nelinistita”, in care petreceam ore “fara numar” la birou scriind si concepand reviste, facand sedinte foto, alergand dupa interviuri, mediind conflicte aparute intre angajati si spargandu-mi capul in lupta cu sefii incapatanati carora nu le pasa de angajatii pe care eu ii aveam in subordine. A fost atat de real…atat de palpabil incat dimineata cand m-am trezit am fost putin dezamagita. Dar m-am trezit si mi-am dat seama de ceva….hei, crizele mele de stomac nu mai sunt atat de rele, am reusit sa scap de pericolul unui ulcer, seful ala barbos care isi permitea sa desconsidere oamenii nu mai exista (nici macar nu mai este sef!), trustul respectiva de presa a decazut rau, pe piata au aparut mult mai multe reviste, mult mai prost si in acelasi timp mult mai bine facute decat ce faceam noi, colegii mei au luat-o care incotro (majoritatea s-au reprofilat ca si mine si au “zburat” din presa cu viteza vantului!)..
Una peste alta sunt fericita…a fost un vis frumos, atunci a fost o realitate frumoasa care m-a invatat multe – cum sa iau suturi, cum sa dau suturi, cum e in varf cand ai plecat de jos, cum e sa cunosti oameni adevarati si cum e sa cunosti personaje. Atunci am invatat ca nu exista prietenie reala la birou, cum e lupta pentru ciolan, cum e sa ajungi sef peste oamenii care pana cu o zi in urma erau colegii si egalii tai. Am invatat cum e sa lupti pentru ei, pentru tine, am invatat sa apreciez “LUCRURI”. Au trecut de atunci multi ani…dar mi se pare ca a fost ieri…inca aud melodiile de la radioul ticoului meu in timp ce ma luptam, seara, prin nameti sa ajung de la Casa presei la Dorobanti unde locuiam inca cu mama si bunica mea. A fost magia mea, momentul meu de glorie profesionala si din fericire am totul negru pe alb, in colectia de reviste. Fiecare revista este o istorie, fiecare revista, este o poveste si o amintire. Cu toate astea nu m-am uitat prin ele de un secol pentru ca nu vreau sa ma gandesc la vremurile acelea. Am amintiri ducli- amare.
Am tinut legatura cu unii dintre colegii mei, cu unii o tin si acum, dar noaptea trecuta i-am visat, paradoxal pe doi din colegii cu care nu am mai tinut legatura. Unul din ei mi-a fost un permanent suport, am colaborat intotdeauna minunat. Celalalt a fost exact opusul. Curiozitatea m-a impins sa ma uit pe internet si sa-i caut. Cel care mi-a fost perment suport a ajuns unul din cei mai “smecheri” oameni din publicitate si este plin internetul cu realizarile lui. Despre celalalt am aflat ca s-a apucat de facut fotografie pentru diverse publicatii.
Una peste alta…privesc in urma si nu regret nimic. A fost frumos, uneori imi este dor sa scriu ca “in vremurile bune” , dar nu cred ca m-as mai putea intoarce vreodata in presa romaneasca…nu in cea de acum care nu are absolut nici o legatura cu ceea ce faceam noi atunci! Nu spun asta pentru ca noi am fi fost perfectiunea sau cei mai smecheri (pentru ca nu eram!) ci pentru ca atunci presa se facea cu suflet, ne bateam capul cum ce, unde, cand, nu dormeam noaptea si ne gandeam ce sa mai inventam ca sa fim in top. Chiar daca stiam ca “traiam” prin publicitate refuzam sa traim “pentru publicitate” si icnercam mereu sa “scriem” nu sa copiem, nu sa traducem, nu sa batem repede cateva randuri la calculator pentru a mai umple o pagina. Fiecare sedinta foto era o noua provocare, o noua metaoda de a ne pune, la comun, capetele la contributie pentru a scoate ceva cu adevarat “occidental”. Azi…lucrurile stau altfel!
Am visat si m-am trezit…cu un gust dulce-amarui, cu mancarime in degete pentru ca as fi vrut sa ma duc sa mai modific ceva la pagina la care lucram in vis (care apropo, arata spectaculos!). Am visat si m-am trezit cu gandul ca uneori iti face bine sa-ti amintesti de trecut, de oamenii carora le datorezi ceva. Azi noapte mi-am amintit de doi colegi. Cand m-am trezit mi-am amintit de omul caruia ii datorez faptul ca, la momentul respectiv, am ajuns acolo unde am ajuns, la omul care m-a invatat sa fiu o profesionista in meseria mea, la omul care m-a impins de la spate, care a avut incredere in mine si mi-a intins o mana cand nu eram decat o pustoaica in anul I de facultate…de omul care in 2 ani m-a invatat “pe bune” meseria de jurnalist, de omul care m-a invatat “pe bune” ce inseamna sa lucrezi in echipa, m-a invatat ca prietenia nu are ce cauta in relatiile de job si ca seriozitatea trebuie sa primeze indiferent de ce probleme ai in viata personala. Lui ii datorez amintirile astea frumoase. Din pacate n-am apucat niciodata sa-i multumesc pentru ca am preferat sa fiu naiva si sa cred ca voi avea timp s-o fac….”pentru ca oamenilor tineri si in puteri nu li se poate intampla nimic”, pentru ca “oamenii buni nu sunt atinsi de cancer sau orice alta boala de pe Pamant”.
Nu este o intamplare ca am visat, nu este o intamplare ca m-am dus cu gandul la el…Toata ziua m-am gandit daca sa scriu sau nu despre asta, m-am gandit de ce am visat taman acum…si de abia acum, cand am realizat ca maiine este 1 noiembrie am stiut ca trebuie s-o fac! Acum multi ani, pe 1 noiembrie, dupa ce imi facusem ucenicia in televiziune, omul despre care va vorbesc mi-a propus sa conduc, din punct de vedere editorial, proiectul unei reviste. A fost prima mea victorie in jurnalism, prima mea incercare grea si prima mea provocare reala. A fost inceputul…
Asa ca, spun acum ceea ce as fi vrut sa am ocazia sa-i spun: Multumesc, Constantin Dragomir pentru tot ce ai facut pentru mine si nu te voi uita niciodata!
PS: Stiu ca poate pentru unii suna “lacrimogen”, dar eu sunt fericita …visul meu a avut un sens…sau a capatat un sens!
10 motive pentru care i-as da lui Dumnezeu nota 10!
Unul din motivele pentru care nu ma gandesc inca la al doilea copil este frica! Frica majora (si in 99% din cazuri reala!) ca cel de-al doilea copil nu va mai fi la fel de cuminte, de mancacios, de ascultator etc ca primul. Daca aici detectati o nota de egoism in ceea ce scriu…ei bine, cred ca este reala.
Catinca a fost si este cam tot ceea ce-si poate dori un parinte. Am zece motive pentru care i-as da lui Dumnezeu, in fiecare zi, NOTA 10.
Iata-le:
1. Bebelus fiind s-a trezit o singura data pe noapte pentru alaptare (si mai tarziu, pentru biberon). E drept ca “singura data pe noapte” dura de la 2 noaptea pana pe la 4.30 pentru ca domnisoara era puturoasa la supt si mai adormea, mai sugea, iar adormea….Ulterior, cand a mai crescut putin (uite ca nu mai stiu exact pe la cate luni!) si-a scos si biberonul de noapte….ca atare, cred ca de pe la 7-8 luni am dormit toata noaptea.
2. Fiind primul copil am citit mult si am auzit miliarde de pareri venite din toate directiile, legate de somn. Ei bine, am facut cum a vrut copilul meu…adica l-am lasat sa doarma. Catinca nu a fost leganata pe genunchi, plimbata in brate sa adoarma, tinuta de mana, bibilita…a dormit si punct. Am pus-o in pat si “somn”…INTOTDEAUNA, chiar si cand a fost bolnavioara. Singurele exceptii au fost episodul de Craciun din 2008 cand a avut ceva obsesii si nu vroia sa se culce (obsesiile se numau brad si tata) si singura modalitate de a o culca era sa o las sa adoarma in brate la taica-su pe la 1 noaptea. Peste noapte se mai trezea de doua ori sa verifice daca tata e la locul lui si bradul la locul lui. Bradul trebuia sa fie la locul lui, tata nu trebuia sa fie ca altfel nu se mai culca (asa ca tata se ascundea in baie si eu faceam turul casei cu ea!). Episodul asta a durat 2 saptamani, lungi, in care eu eram disperata ca a luat-o copilul razna. Al doilea episod s-a petrecut acum cateva luni cand s-a speriat ingrozitor de un vagabond pe strada si cand tot vreo 2 saptamani “vroia umpic in brate” . Putinul insemna foarte putin. Un minut la mine in brate era suficient si se culca. Ambele episoade…au trecut aproape de la sine…fara mari smecherii si tertipuri de “rezolvare”. In concluzie, copilul meu a dormit in camera lui din ziua 1, timp de 5 luni am dormit cu randul (ori eu ori taica-su!) cu ea in camera, dupa care, ne-am mutat alaturi in camera noastra. Somnul de dupa-amiaza este sfant: ne punem in pat si adormim. fara scandal, fara plansete, fara tragedii. A existat o perioada, tot foarte scurta cand nu prea vroia sa doarma (avea vreun an) dupa-amiaza si ma tot “luptam” cu ea…dar nu refuza pusul in pat…pur si simplu statea acolo si vorbea, se juca, lalaia…In ziua de azi, fata mea merge la nani, ne spunem noapte buna, bem laptele, seara o spunem pe “aia cu Doamne- Doamne” (adica Inger, ingerasul meu!), aranjam dupa un ritual bine definit papusile in pat, stingem lumina si gata.
3. Mancarea….a fost o chestie magica de la bun inceput. A mancat bine, a baut mult lapte (mult mai mult decat norma varstei ei!), bea in continuare. Am diversificat-o usor, fara probleme (doar branza de vaci nu a fost acceptata niciodata), mananca orice ii dau in afara de mazare care nu-i mai place. Mananca multe fructe si enorm de multe lactate. Mi-a luat intotdeauna bine in greutate si indiferent daca a fost vorba de febra, eruptie dentara sau viroza…a mancat excelent. A fost tot timpul peste media de greutate a varstei, dar acum nu se mai vede acest lucru pentru ca este inalta (ne apropiem de 97 cm…!).
4. S-a ridicat in picioare la 7 luni si la 11 luni mergea singura prin nisip (ca sa fure sticla de suc a vecinului de prosop!).
5. A vorbit foarte repede iar acum vorbeste perfect (ba chiar incepe sa vorbeasca incet, incet franceza), dar nu vrea sa cante si sa invete culorile. Pune un miliard de intrebari si inregistreaza tot felul de lucruri pe care ti le tranteste cand nu te astepti. Are o memorie excelenta a locurilor si lucrurilor. Stie exact fiecare bila de la cine a primit-o (are vreo 70 de bile!), retine locurile prin care am mai fost (chiar daca am fost o singura data!) si ce am facut acolo. Retine nume, figuri si stie sa le asocieze.
6. Nu face crize decat foarte rar (si alea se declanseaza din “nimic”), dar se potoleste extrem de repede. Nu se da cu fundul de pamant, asculta cand i se explica si te intelegi cu ea. Retine reguli de baza (ceea ce este mai important le si respecta) privind siguranta si securitatea ei: nu se suie in lift fara mine, nu se apropie de cuptor, nu umbla la fire si prize, nu umbla la butoanele de la aragaz etc, etc.
7. Este un copil extrem de cuminte (chiar si eu ma minunez!) si rabdator. Sta 2 ore pe scaun la restaurant si se distreaza, merge la cumparaturi cu orele si nu se plange si nu se taraie pe jos…isi manifesta oboseala exact ca un copil mare: “am obosit, vreau acasa!” (si asta foarte rar!).Inca ceva: face curatenie in urma ei. Ajutata, dar face si comenteaza extrem de rar ….
8. Nu este bolnavicioasa. A avut si ea viroze, febra mare de la dinti, dar una peste alta sunt un parinte norocos pentru ca este rezistenta si are un sistem imunitar foarte bun.
9. Este sociabila cu oamenii pe care-i cunoaste si foarte, foarte precauta cu necunoscutii. Nu primeste mancare si nici altceva de mana unui strain. Am fost socata zilele trecute cand in Cora i s-a oferit ceva pentru degustare si ea a a raspuns in romana “nu vrea…am si eu acasa!”
10. Nu se indeparteaza niciodata de mine, indiferent unde suntem (chiar si in parc prefera sa ma aiba in raza ei vizuala!). In magazin intotdeauna o las sa faca ce vrea ea, tocmai pentru ca stiu ca daca me uit este langa mine…si oricum vorbeste continuu si imi alege ea ce sa cumpar…asa ca daca s-ar lasa tacerea as sti ca nu mai e langa mine. Apropo de magazine…nu darama din rafturi, nu strica, nu arunca…nici lucrurile ei, nici ale altora, nu ia sa puna in cos fara sa ma intrebe pe mine.
Toate lucrurile astea vin din “ghidajele” aplicate de mine, de taica-su si din faptul ca per total, familiile noastre ne-au respectat deciziile privind cresterea ei, dar lucrurile astea vin, in primul rand, de la Dumnezeu. Mi-a daruit un copil aproape perfect.
Sincera sa fiu…in micile ei momente de “scapari” (mofturi, maraieli…etc) ma intreb daca merita sa ma supar doar pentru atat…avand in vedere cate alte zeci si sute de “+” am.
Da stiu…sunt o norocoasa…si ma bucur ca Dumnezeu a “zambit” asa cand am nascut-o!
La final…un mic remember!
Cu magaru’ prin Bruxelles!
Da, COCO (celebrul magar cu nume de papagal!) si-a facut iesirea (intrarea??!!) in lumea buna bruxelleza….Daca tot ne-a venit landoul de acasa, azi am fost somata sa merg in parc cu bebe si cu COCO.
Dupa o tura prelungita prin parc, intrerupta din cand in cand de pauzele de baut laptic sau apa, mangaiate de un soare caldut ca de primavara…Coco, a ajuns si la magazin si a admirat putin oferta de shopping a belgienilor. Al naibii magar cum se plimba el prin tari straine! Oricum, COCO, nu este roman …este italian(din Roma), asa ca povestea suna asa: un magar italian, stabilit in Romania cu acte in regula, ajunge sa locuiasca la Bruxelles! Ce spuneti, tare aranjamentul nu?
Musafirii de la Bucuresti!
Mai tineti minte filmele alea romanesti unde o tanti (de regula cineva gen Draga Olteanu Matei !) era fibrilata toata ca-i sosesc musafirii de la Bucuresti? Ei bine, eu n-am fost fibrilata ca-mi sosesc musafirii de la Bucuresti ci ca-mi vin prietenii cu masina incarcata cu diverse lucruri de care mai aveam nevoie…eu, dar mai ales Catinca, mica smechera a familiei, care ii astepta cu sufletul la gura sa-i aduca landoul pentru bebe si calculatorul (tare a mai suferit ca ea nu are laptopul ei aici si eu tare fericita am fost fara chestia aia care acum imi canta non stop in cap! ). Asa ca da….au “vinit” musafirii de la Bucuresti (asta este si motivul absentei mele de pe blog din ultimele zile!), prietenul cel mai bun al sotului (sunt prieteni de cand erau copii!) cu sotia. Parol!
Am facut putin pe ghidul, am fost la restaurant (ce fericire pe capul Catincai…nici nu plecasem bine de acolo si deja ne intreba cand mai mergem!). Ei mai stau cateva zile….asa ca distractia continua! Maiine avem “programat ” un gratar de pomina cu prietenii nostri si cu nasii…sper sa tina vremea cu noi si sa fie cum este azi, adica neobisnuit de cald, soare si frumos!
PS: Camera Catincai se umple din ce in ce mai mult…in curand nu mi se va mai parea asa mare cum mi se parea pana acum…deja ne-am “imbunatatit” colectia cu un “mormorel adus din Germania!” (de musafiri!) care este de fapt ditamai ursu. Daca mai pun la socoteala si faptul ca Mos Craciun (bunica Ada si strabunica-bunica Mia!) au achizitionat deja celebra bucatarie (care e mare nene, nu gluma!) si faptul ca maimuta deja si-a facut lista cu ce trebuie sa-i cerem lui Mosu’ adica o camera pentru bebe care trebuie sa aiba obligatoriu dulap, pat, olita bradut si flori (nu radeti…asta vrea fi-mea!)…ma ia deja durerea de cap!
“Musafirii” si nasii (tati e sacrificat, face poza!) in Grand Place, la ora 11 noaptea (nu ma intrebati ce cauta copilul meu acolo la acea ora…nici macar nu ne-am dat seama cat era ceasul, iar ea nu a dat vreun semn de oboseala sau de plictiseala – oricum dormise vreo 3 ore dupa-amiaza – offff, ce parinti denaturati!) :
