Soarele de pe strada mea!

E vorba de Catinca!   De o vreme incoace…cam de 3 saptamani mi s-a parut mie ca parca nu aude, dar am pus-o pe seama faptului ca e tot timpul cu capul in nori…da, da, tot eu sunt, mama aia panicoasa care sare in sus la primul stranut al copilului, nu ma recunoasteti?

In ultima saptamana “sesizatul” a devenit o certitudine cand, in mod repetat, nu ma auzea pe mine, pe mama, pe bunica-mea…care vorbeam langa ea. Vorbisem oricum cu un bun prieten, medic ORL-ist specializat in pediatrie sa o duc s-o vada inainte de a pleca pentru ca a ramas cu fornaiala aia cumplita dupa ultimii muci (a trecut o luna si jumatate si sforaie de zici ca este un marfar in miniatura, fara sa aiba muci).  Ca sa fac si eu haz de necaz….fi-mea nu aude, dar macar este politicoasa….”poftim???????” a devenit un cuvant foarte prezent in limbajul ei in ultima saptamana.

Ieri am fost la prietenul meu la clinica…si primul lucru (desi ma dusesem pentru nas, repet) a fost sa-i spun ca am impresia ca fi-mea nu aude bine si ca o suspectez ca are ditamai dopurile in urechi (“boala” de familie…luata evident, de la maica-sa!). S-a pus omul pe studiat copilul …cand i-a bagat camera in prima ureche…..trona acolo un mare dop, lipit bine de timpan si intarit ca lemnul. A doua ureche…idem. Nu ma pricep eu sa detectez ce arata camerele astea medicale, dar pana si eu care nu ma pricep m-am prins ca bietul copil e “buchonat” zdravan. Ca atare…ieri am pus apa oxigenata…ca sa mai dezlipim putin dopurile acelea (ca nu a vrut sa i le scoata pentru ca a zis ca o chinuie si ca o va irita si o va durea din cauza ca  sunt lipite rau). Eu, care nu suport sa-mi umble cineva la urechi (sechele ale multiplelor otite din copilarie) lacrimez si mi s eface stomacul ghem cand ii pun apa aia in urechi (ma trec toti fiorii), iar ea rade de nu mai poate si spune ca o gadila. Azi am fost sa le scoatem…prietenul nostru lucreaza si la Grigore Alexandrescu…. am zacut pe acolo prin curte pana am intepenit de frig (eu ca ea era blindata) si am plecat pentru ca el inca nu venise (nici acum nu stiu pe unde a bantuit ca nu l-am mai intrebat la 5 cand m-a sunat intrebandu-ma unde sunt). Asa ca…pentru moment sunt tot la capitolul “POFTIMMMM?”! De maine insa trecem sigur la ala “Nu mai tipa asa la mine!” pentru ca la 12 ne ducem sa extragem inamicii.

In ceea ce priveste fornaiala…este exact ce ma asteptam sa fie …niste ditamai polipii (mai  sa fie ca a luat de la mine tot ce-i mai rau!) pe care, dupa spusele prietenului nostru “trebuie sa luam in considerare serios sa-i scoatem la primavara”. Nu sunt foarte convinsa ca vreau asta, cu atat mai mult cu cat, subsemnata, operata la 5 ani de polipi, are polipii refacuti…nu la marimea de atunci, dar oricum. Pe de alta parte, stiu din experienta mea si a altora, cat de chinuitori sunt afurisitii astia si cat de complicat este sa traiesti cu ei in nas: nu poti respira ca lumea, aduni toti mucii din lume, te chinui etc….desi taica-su este si mai sceptic decat mine, iar mie imi tremura sufletul de frica numai cand ma gandesc la o potentiala operatie de polipi…totusi ma gandesc ca am scapa-o de multe belele si chinuri…imi amintesc de mine cat de bine imi era dupa ce am scapat de ei si cat m-am chinuit din cauza lor. Ma gandesc sa mai stau pana la primavara sa vad cum evolueaza cu “mucelile”. Pentru moment facem un tratament cu aerosoli 6 zile si luam si putin zyrtec….am cumparat chiar si aparat de aerosoli (ca in Belgia nu pot face asta…acolo il inchiriezi CAND si DACA iti da medicul reteta pentru asa ceva). De altfel chiar si domn’ doctor ne-a zis acum ca este indicat sa am unul in casa pentru ca, un alt motiv pentru care m-am dus este acela ca de la ultima “muceala” de 3 saptamani ii tot curge sange din nas. S-a dovedit ca s-a sensibilizat mucoasa extrem de tare, este foarte uscata (de la picaturi si apa de mare) si are cojite care, atunci cand se rup, curge sange….ca atare, aerosolii cu ser fiziologic trebuie sa inlocuiasca, o buna bucata de vreme de acum inainte, picaturile (sau macar sa fie majoritari in comparatie cu acestea).  Oricum…mare distractie cu aparatul de aerosoli! Am gasit unul la Help Net, un Omrom in oferta, pentru copii…la masca se ataseaza un ursulet sau un iepuras din plastic (jucarele frate nu gluma!), iar Catinca deja stie sa-l monteze, sa-l demonteze, sa-l porneasca…tot…mai putin sa dozeze solutiile.

Cam asta despre noi…revenim

Recunosc, mie una, cand aud aceasta fraza, imi creste pulsul si simt cum mi se ridica parul in cap si se face ca al Tinei Turner (in vremurile ei bune!). De ce oare, noi romanii, avem damblaua asta cu poeziile? De ce copilul meu trebuie sa stie tone de poezii ale unor poeti deveniti oale si ulcele de multa vreme? De ce, la gradinitele romanesti, in loc sa-i invete sa fie creativi, sa le dezvolte imaginatia, sa-i invete mai mult sa cante, sa faca miscare….ii pun sa invete tone de poezii? Cosmarul continua si in scoala primara pana la terminarea liceului. La orice serbare te duci, bietii copii recita, recita si iar recita, parintii se umfla in pene (oare au impresia ca inteligenta are legatura cu capacitatea de memorare?!)….la scoala ajung sa urasca literatura din cauza ca trebuie sa invete ca papagalii. Nu sunt incurajati sa gandeasca liber, sa scrie liber, sa creeze povestile lor, sa citeasca ceea ce le place. Cele mai frumoase lecturi ale copilariei mele sunt cele imprimate de parinti si de bunici, cele scolare, devenind in 9 cazuri din 10 niste corvoade din care copilul, adolescentul nu mai ajunge sa inteleaga nimic. Imi aduc aminte cu drag, chiar si acum, cum, adolescent fiind, scotoceam cu bunicul meu in bibiloteca lor si ma ajuta sa-mi aleg cartile spunandu-mi despre fiecare scriitor, in ce stil scria, ce scria….

Vorbeam cu fina mea care are baietelul la o gradinita unde se invata poezii de cate 8-10 strofe…si nu cate una….cate 3-4  DE CE? Rostul poeziei, asa cum o vad eu acum, cu ochi de adult, este acela de a crea o stare de bine, de a citi o literatura (pe cale de disparitie zic eu) care-ti induce o anumita stare….nu poti citi poezie oricand si oricum. Nu este la fel ca in cazul unui roman, a unei nuvele pe care o poti citi pe bucati, tinand cartea in poala, in metrou sau printre picaturi, acasa.  Poezia este o stare, este un moment, este o “chestie” care-ti ramane in minte daca ai si ambientul necesar. Cum se poate astepta cineva ca un copil sa inteleaga o poezie si mai ales sa invete sa iubeasca poezia daca din secunda 1, de la gradinita, este imbuibat cu tone de poezii…este nevoit sa inghita strofe dupa strofe?

In ziua de azi, daca un copil nu stie poezii este privit chioras…de fapt parintele este privit chioras pentru ca “nu-l educa”….hmmmm…care este utilitatea invatatului poeziilor, pe de rost? Alta decat aceea de a-l forta sa memoreze niste strofe, ca un papagal  si de a face “frumos” in fata unor “neni si a unor tanti” care-l pun pe micut sa spuna poezii, ca sa-l aplaude la sfarsit si sa-i ofere un biscuite pe sistemul “recompensa pentru catel”?

Catinca stie cateva poezii banale gen poeziile de o strofa, doua pentru copii mici si vreo doua poezii serioase, mai lungi, de genul poeziilor Otiliei Cazimir. In afara de poezia pentru Mos Craciun nu mi-am batut capul si nici nu am vrut s-o chinui sa invete poezii. Din fericire, gradinita belgiana pune accentul pe cantece (cantece insotite de cele mai multe ori de instrumente muzicale folosite chiar de copii sau insotite de chitara pe care o foloseste educatoarea) si pe dezvoltarea imaginatiei si a creativitatii. Nu vreau sa invete tone de poezii, dar de citit citim poezii. Eu i le citesc, ne distram, le comentam. Le recitim dupa o vreme, descoperim noi sensuri! Aceasta este in viziunea mea modalitatea de a o face pe fata mea sa iubeasca poezia. Ca persoana inclinata spre literatura, spre zona “umanista” nu spre cea “realista”, mi-a placut enorm sa citesc, am citit tone de carti, tot ce-mi pica in mana….dar am urat intotdeauna poeziile pe care am fost fortata sa le invat pe de rost. Le urasc si in ziua de azi…tocmai pentru ca nu am fost lasata sa le “inteleg”, sa le “gust” adevaratul sens….a trebuit sa le memorez pentru ca TREBUIA.  Ei bine, in cazul Catincai NU TREBUIE. Din fericire! Prefer sa o las libera sa se bucure de poezie si timpul imi demonstreaza ca nu gresesc, cel putin in ceea ce o priveste pe ea (nu stiu daca acest lucru se aplica la toti copiii). Poezia Otiliei Cazimir cu venirea lui Mos Craciun a memorat-o jumatate (si sunt multe strofe) dupa prima citire…pentru simplul fapt ca nu i-a spus nimeni ca TREBUIE s-o retina. Am recitit-o si a invatat-o aproape pe toata….mai erau doar doua strofe…ei bine alea doua, ultimele, au fost cel mai greu de invatat. Vina a fost a mea pentru ca am gresit si i-am zis ca trebuie sa le invatam si pe acelea ca sa ii spuna poezia Mosului si din momentul acela totul a devenit mai greu. Nu mai repet eroarea facuta!

Pentru mine ramane un mare mister programa scolara si cea a gradinitelor….de ce? Cum sa ajungi sa-l iubesti pe Eminescu, pe Blaga, pe Nichita si pe atatia altii (care da, saracii sunt oale si ulcele, dar au scris minunat) daca stai si faci analiza pe text, vers cu vers si daca la  ti-au fost bagate cu polonicul pe gat? Cum sa ajungi sa intelegi si sa iti formezi o parere proprie, ca adolescent vorbesc, despre o scriere sau alta (aici extindem si la  toata literatura) daca ti se “vand”, chiar de catre profesorii tai,  comentarii tipice, trase la indigo generatie dupa generatie despre ceea ce a vrut sa spuna nenea poetul in poezie?! L-am urat pe Sadoveanu….desi toata lumea imi explica mie la scoala cat de frumos scrie el…ma apuca un casacat nene…de-mi trosneau falcile….cartile lui erau somniferul perfect pentru mine. L-am adorat insa pe Eliade….desi, la vremea respectiva, in programa scolara era numai Maitrey si toata lumea imi spunea ca sunt o ciudata ca imi doresc sa-mi pice un astfel de subiect la bac….l-am iubit si pentru ca profesorii nu erau atata de extaziati si nu-mi vindeau concepte “predefinite” despre ceea ce a vrut el sa spuna in scrierile lui….lipsa de “tipare” in ceea ce-l priveste mi-a oferit ocazia sa visez, sa inteleg dupa imaginatia mea, sa lucrez singura cu textul si sa-l simt. La fel si cu poeziile….degeaba le bagam copiilor pe gat tone de versuri daca nu le oferim si minima ocazie sa le “proceseze” asa cum vor ei sa le proceseze.

 De ce este Eminescu cel mai mare poet al romanilor? Dupa cantitate? De ce nu Blaga, de ce nu Nichita sau altul, oricare altul. Eu mi-am raspuns la intrebarea asta, inca de prima data cand am citit pentru scoala, Sarmanul Dionis care mie una mi s-a parut o stupizenie. Voi? A nu se intelege ca nu-mi place Eminescu, imi place si il consider mare….dar daca ar fi sa fac un top pe bune….nu cred ca acest top ar putea exista la modul la care este facut conventional in tara noastra: fiecare a avut momentele lui de geniu si fiecare a scris lucruri remarcabile asa cum fiecare a scris si o mie de porcarii. Stiu, o sa-mi ridic pe multi in cap…nu dati cu rosii….e doar parerea mea.

Revenind la “puiule imi spui o poezie”…am capatat obiceiul sa raspund eu in locul Catincai cu un “Nu” foarte ferm. Ma deranjeaza, mai tare decat ma deranja cand eram copil si toata lumea tragea de mine sa “fac frumos Bubico” si sa recit. Ma deranjeaza pentru ca stiu ce simte, ba parca simt eu frustrarea la dublu,  pentru ca ea nu a fost crescuta cu astfel de tipare si de constrangeri. Imi doresc sa citeasca si vreau sa citeasca carti, sa le simta foaia, sa le simta mirosul tipografic….sa stie ce inseamna cartea ca obiect. Vreau sa citeasca poezie cand are chef si sa o simta, sa vrea sa o inteleaga, sa-i creeze o stare anume….nu sa fie un robotel care recita. Singura exceptie pe care o fac, de dragul copilariei si a traditiei este cea de Craciun…cand ii spui Mosului o poezie….in rest…”Nu tanti, nu-ti spun o poezie ca n-am chef! Daca am chef…ma ofer singura, fara sa-mi ceara cineva!”

31 decembrie 2011. Ultima zi a unui an cum n-am am avut de ceva anisori incoace! Nu a fost un an bunicel…a fost unul chiar BUN….bun cu noi ca familie, bun cu cei dragi, bun cu fata mea, dar mai ales bun cu mine. 2011 a fost anul regasirii echilibrului meu interior, un an inspirat, darnic, un an care mi-a adus multe satisfactii si bucurii, un an in care am invatat sa fiu din nou eu, un an in care am regasit-o pe Oana de acum multi ani. A trecut repede, extrem de repede si ma uit cu mare drag in urma pentru ca da, 2011 a fost, intr-un fel, din multe puncte de vedere,  anul unor noi inceputuri.

Ca in fiecare an (de 4 ani incoace! ) am sa incep prin a vorbi de Catinca. Multor persoane le este greu sa inteleaga cum unii parinti au ca si centru al Universului lor copilul. Multe persoane isi inchipuie ca atunci cand se intampla astfel nu mai esti tu si restul nu mai conteaza. Dincolo de faptul ca o iubesc mai mult decat iubesc orice si pe oricine, in acest an, am inteles, mai mult ca oricand, ca a avea un copil (banuiesc ca la mai multi lucrurile se dubleaza si tripleaza) ca existenta ei m-a facut sa “manuiesc” perspectivele pe care ni le oferta viata intr-un mod cu totul diferit…ca existenta ei m-a facut sa inteleg viata si inaintarea in varsta atfel dact o priveam ca femeie fara copil si, mai mult decat orice, ca atunci cand o am pe ea alaturi, pe bune si fara nici o exagerare…simt ca pot sa fac orice, oricat de greu ar parea acest orice. Asa ca da, anul 2011, mi-a oferit o Catinca mai mare…o fetita care se dezvolta rapid, o noua etapa a copilariei in care rolul meu de mama este si mai important! Un copil care pune intrebari, care absoarbe ca un burete, care deja si-a format o personalitate pe care nu se sfieste defel sa si-o manifeste, uneori atat de voluntar si cu atata siguranta incat ma face instantaneu sa ma intreb cine mi-a “furat” bebelusul acela dragalas care facea numai ce spuneam eu? E frumoasa, e desteapta si sunt extrem de incantata ca in 2011 a avut un salt fantastic din punct de vedere educational si din punct de vedere al socializarii. Din fericire, anul acesta nu a mai fost presarat cu atatea boli, muci si complicatii ca in alti ani (sau incep eu sa ma obisnuiesc?! ) fapt pentru care mersul la gradinita din Belgia a fost ceva mai “lung” si rezultatele s-au vazut: a inceput deja sa vorbeasca franceza binisor, a invatat o multime de cantece si deschiderea ei catre cunoastere este una mai mult decat buna. Daca stau si ma gandesc la faptul ca unii copii refuza sa mearga la gradinita unde se vorbeste limba lor si inteleg tot….sunt o norocoasa. Catinca nu numai ca nu refuza, sufera daca nu merge….si merge totusi intr-un loc unde cred ca de abia acum intelege 50% din ceea ce se vorbeste. Presarat cu momente nostime, cu intrebari si asocieri care, pe noi ca parinti, ne-au pus in dificultate, 2011 ne-a oferit o Catinca mult mai creativa, mai dornica sa invete, multtttt mai incapatanata (nu ca n-ar avea cu cine sa semene – noi doi catari, ea al treilea cu incapatanare care face cat a mea si a lui ta-su la un loc ). Puiul meu de om devine incet, incet, un omulet: are preferinte, are tabieturi, are dorinte bine definite, are chef sau nu , iubeste si sufera ca un om mare….:D, se bucura asa cum numai un copil stie sa o faca si asa cum noi adultii am uitat s-o facem. Este un copil normal si ma bucur ca este asa…chiar daca sufletul meu de “cioara cu pui”  face comparatii, de o o mie de ori pe zi si isi spune “a mea e mai cu mot”! Asa ca….in ceea ce o priveste pe ea…bilantul este unul singur: Fantastica!

2011 ne-a adus ca si familie un an bun. Ii multumesc  lui tati pentru vacantele minunate, pentru ca mi-am indeplinit visul si am inotat asta-vara cu delfinii, pentru ca am descoperit un loc care mi-a placut la nebunie- Malta. Anul acesta, din punct de vedere al sanatatii am stat binisor, chiar daca pe alocuri am mai inghitit si noi medicamente. In familia noastra au fost cateva momente delicate din punct de vedere al sanatatii, dar, din fericire…toata lumea este pe linia de plutire si suntem ok.  Sunt fericita pentru tot ceea ce am realizat in 2011 impreuna sau separat, sunt fericita pentru realizarile sotului meu, sunt fericita pentru ca anul care a trecut, desi nu a fost usor si ne-a pus de multe ori la incercare….intotdeauna ne-a oferit rezultate frumoase. Sunt fericita ca familiile noastre sunt bine, ca-i avem si ca ne bucuram de ei de la distanta sau, in vacante, impreuna.

Pentru mine ca individ, 2011 a fost o cotitura. Acum multi ani, cu mult inainte de a o avea pe Catinca am mai avut un astfel de an in care parca am sters totul cu buretele de pe o tabla si am luat-o de la capat scriind incet, cu creta, o noua poveste. Anul asta am trait din nou acelasi sentiment! Mi-a trebuit ceva curaj sa ma impac eu cu mine, mi-a trebuit ceva curaj sa accept toate schimbarile din ultimii doi ani, mi-a trebuit ceva curaj sa sterg cu buretele si sa iau creta in mana si sa scriu hotarata alta poveste. Nu, nu cred ca as fi reusit singura, dar nu cred nici ca as fi reusit daca nu “stateam putin de vorba cu mine”. Asa ca am stat putin mai mult de vorba cu mine….:D m-am certat singura, m-am incurajat, mi-am cristalizat una alta in minte!  Avand si sustinerea neconditionata a sotului meu am reusit sa “pornesc motoarele” si am pus mana pe creta si am inceput sa scriu o poveste noua. O poveste pentru care am avut de muncit la propriu si la figurat! Finalul de an ma gaseste zambind si da, ma simt bine! Sunt impacata cu temerile mele, cu nelinistile si inadaptarile pe care le-am trait in ultimii cativa anisori. Le-am invins si acum le privesc ca pe niste lucruri din trecut. Am reusit sa-mi deschid, spre finalul anului,  magazinul, un proiect in care am pus mult suflet, multa munca si multa pasiune. Mi l-am dorit la inceput ca pe  o dovada ca inca nu am “ruginit”, ca pe o indeletnicire care sa aduca un plus in viata mea…dar succesul nescontat pe care l-a avut mi-a dat aripi si mi-a aratat ca a fost o idee buna, atat de buna, incat pe zi ce trece fac noi proiecte legate de mica mea afacere pe care sper sa le pun in practica in 2012.  In rest ….sunt eu, vulcanica, patimasa, perfectionista. La lista am adaugat in acest an ceva care se pierduse undeva pe drum in ultimii ani…de nedaramat!

Asa ca, la cateva ore distanta de noul an….mi-am facut bilantul si da peste tot cu +! Niciunul dintre noi nu stim ce ne rezerva viata…eu una si daca as avea cum sa stiu nu mi-as dori acest lucru! Vreau sa cred, vreau sa sper, ca 2012 imi va aduce si mai multe lucruri frumoase decat 2011…si da, singurul lucru major pentru care ma rog si care nu depinde de noi….este sa fim sanatosi, cu totii. Restul le rezolvam!

Ce-mi doresc in afara de acest lucru? Hmmmm…multe, dar alea depind de mine, de noi, de fiecare in parte…iar eu una chiar le vreau si pentru ca depind de mine am sa fac in asa fel incat sa le am!

Va doresc tuturor un an 2012  pe masura dorintelor voastre si cu multa santate! LA MULTI ANI!

Pentru mine este al treilea an cand urez Romaniei “La Multi Ani” de la distanta. Foarte multi, ne vad pe noi, cei plecati  de acasa, peste mari si tari, ca fiind lipsiti de patriotism. Altii ne vad ca pe “baietii destepti”. Altii ne plang de mila ….parerile sunt impartite. Cum suntem de fapt…asta numai fiecare individ stie, in sufletul sau.

Toata viata mea am iubit Romania. Asa am fost crescuta si asa am fost eu structurata. Din punctul meu de vedere nimic nu se compara cu peisajul montan de ACASA, nimic nu inlocuieste sentimentul pe care-l aveam, copil fiind, dar si mai tarziu, adult, atunci cand ajungeam pe malul marii si simteam mirosul sarat si ma suiam pe dig si ma lasam mangaiata de vant si de valurile care se spargeau pe dig. Nimic nu se poate compara cu sentimentul de ACASA, cu locurile cunoscute,  locurile prin care trec si ma intorc in timp, ma vad copila, cu doua cozi lungi, agatata de mana bunicii sau mamei mele. Exista mii de astfel de locuri, imagini vii, amintiri care parca s-au s-au intamplat ieri, nu acum 10, 20, 30 de ani….

Azi, toti se intreaba unii pe altii “de ce iubesti Romania?”…eu iubesc Romania pentru ca este ACASA. Nu o iubesc numai pentru ca e frumoasa, pentru ca are toate formele de relief, peisaje care-ti taie rasuflarea….o iubesc pentru ca inseamna ACASA, pentru ca toate amintirile mele, toti prietenii mei, tot trecutul meu de pana acum, toata familia mea este acolo, in Romania. Nu, nu o urasc pentru ca nu este ceea ce ar trebui si ceea ce ar putea sa fie, dar din acest punct de vedere am fost nevoita sa aleg. Sunt mandra ca sunt romanca si niciodata, nici in tara in care locuiesc, nici in toate tarile pe care le-am colindat nu am ascuns acest lucru. Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa mi se spuna (habar n-am de ce fizionomia mea ii face pe unii sa creada acest lucru) ca sunt rusoaica…si, de fiecare data, le-am spus ca nu, sunt romanca. Noi, cei plecati din tara, nu suntem toti lipsiti de patriotism sau de dragoste de tara..unii dintre noi au ales, atunci cand soarta le-a oferit o sansa pentru mai bine, au ales pentru copiii lor, pentru viata ce urma sa vina. Majoritatea dintre noi isi invata copiii cat mai multe lucruri despre tara lor si ii invata sa spuna cu mandrie ca sunt romani.

Daca cineva mi-ar fi spus acum aproape 4 ani ca voi ajunge sa traiesc aici i-as fi ras in nas si i-as fi spus ca “niciodata”. Iata ca s-au scurs doi ani si ceva si…sunt aici, in Belgia. Au fost ani grei pentru mine din punct de vedere psihologic, au fost ani grei, in care a trebuit sa ma obisnuiesc cu oameni noi, conceptii noi, un mod de viata nou. Ani in care a trebuit sa ma obisnuiesc sa-mi vad prietenii si familia rar (nu atat de rar ca alti romani, dar mult prea rar pentru mine). Ani in care locuri, total nefamiliare, au inceput sa devina parte din viata mea, sa devina rutina. Acum, incep sa ma obisnuiesc. Revin acasa, in Romania, cam o data la 3 luni…si nu mint cand va spun ca ma bucur pana si de gropile cunoscute prin  care trec cu masina, de claxoanele nervoase de la stop…. Stiu, suna aiurea, dar e tare bine cand esti ACASA.

In orice parte a lumii te-ai afla, oricat de bine ti-ar fi acolo, oricat de buna este viata ta acolo, esti roman….si o parte din tine este si reprezinta Romania. Este imposibil sa negi acest lucru, sa nu-l simti, sa nu te apuce dorul de ACASA….este imposibil sa nu visezi, ca poate, intr-o zi le vei putea avea pe toate, acolo, la tine in Romania. Nu este vorba de patriotism, este vorba de ceea ce esti de fapt, de locul unde te-ai nascut, de locul unde iti sunt radacinile.

Copilul meu s-a culcat aseara spunand La Multi Ani Romania si dimineata m-a intrebat din nou daca azi este ziua Romaniei. Copilul meu stie, eu stiu si simt…si daca as avea un steag azi, l-as pune la geam si l-as lasa acolo, asa cum fac belgienii pe tot timpul anului. N-as face-o din patriotism ci din respect pentru tara mea.

Nu sunt patrioata, nu pun cantece patriotice, nu port costum popular, nu sunt ahtiata dupa datini si obiceiuri….eu simt romaneste, sunt romanca si pentru mine Romania este si va ramane mereu ACASA, cu bune, cu rele, cu frumoase cu urate!

Ma voi uita la parada de la distanta, ma voi gandi azi, mai mult decat o fac de obicei, la ACASA, la Romania.

De la distanta…cu drag si cu tine in suflet…..La Multi Ani Romania!

In lungul timp in care am absentat de pe blog am “adunat” un bagaj mare de ganduri pe care as vrea sa le pun pe hartie. De fiecare data cand ma apucam de scris intervenea ceva si zbura si ideea si gandul…apoi o punem intr-un sertar mental pentru mai tarziu. Azi este una din acele zile in care scot din sertarul mintii mele cate ceva…despre de toate, despre nimicuri in general, despre mine si oameni in special

Pe masura ce trece timpul constat ca imi creste “anduranta”  la  diverse lucruri la care probabil, (nu! sigur ) alatadata as fi fost extrem de vocala. Nu ma mai enervez atat de usor, diplomatia mea capata forme noi. Nu mai sunt atat de usor de entuziasmat intr-o directie sau alta. Am trecut chiar si de pragul acela pe care, uman vorbind, il avem toti la un moment dat, pragul in care ne place sa iesim in evidenta intr-un fel sau altul, sa “dam bine” in fata unor oameni pe care ii cunoastem sau nu, doar ca sa avem o imagine buna “in societate”…fie ea si societate virtuala. Nu ma mai oripilez, nu ma ma ingrijorez, nu mai sufar atat de rau pentru fiecare neregula, pentru fiecare lucru facut aiurea in societate sau pentru fiecare suferinta din jurul meu (televizor, realitate, sau realitate virtuala). Aceasta ultima afirmatie poate fi interpretata de catre rautaciosi ca nepasare, nesimtire, suficienta sau cine stie mai cum…dar eu una va spun ca nu este vorba despre asta: prefer sa rezolv lucrurile my way, sa le rezolv in tacere, sa le filtrez, sa fac ceva fara sa fiu vocala. Daca acum un an as fi ridicat plina de revolta stergatoarele unei masini parcata “cu eleganta” in mijlocul trotuarului….acum reactia este aceea de a ma uita dupa un echipaj de politie. Daca acum un an m-as fi repezit la blog sa ma zburlesc toata despre cat de nenorociti sunt romanii ca-si parcheaza masinile in mijlocul trotuarului si o mama cu un carut trebuie sa ocoleasca pe carosabil….acum prefer sa tac si sa actionez intr-un mod in care sa insemne ceva, nu doar strangere de “aplauze” pe blog! Cred ca am devenit mai practica, mai “aplicata” pe probleme. Daca acum ceva vreme as fi polemizat la nesfarsit pe o tema unde cineva nu era de acord cu mine, cautand sa aduc miliarde de argumente pentru a-l convinge pe acel cineva ca eu am dreptate….acum, sunt undeva in zona gri a problemei….in sensul ca, la un anumit punct al discutiei, cand realizez ca deja devine inutil sa incerc sa conving pe cineva de un “ceva” de care el este deja convins- ei bine, ii spun ca eu am aceasta parere si argumentele necesare si ca daca doreste sa la discutam reluam discutia sa spunem peste cateva zile, timp in care avem amandoi vreme sa sedimentam informatia. De ce am scris toate cele de mai sus va veti lamuri pe parcurs. Ele nu sunt o scuza, nu sunt o pledoarie, sunt pur si simplu EU si nu-mi este rusine cu ceea ce sunt.

Despre spatiul virtual

Spatiul virtual este o minune a vremurilor noastre. Ne permite sa traim in timp real unde vrem noi, ne permite sa ne asternem gandurile pe un ecran alb, pentru noi, pentru oameni cunoscuti sau pentru oameni al caror chip nu-l cunoastem (decat poate tot virtual sau deloc).  Se leaga prietenii, se creeaza gasti virtuale, se creaza grupuri creative, se creaza asocieri, se creaza “asociatii” ad-hoc de binefacere sau caritate. Este un spatiu frumos, bogat, in care fiecare isi gaseste locul daca vrea. “Virtual”  ramane un cuvant care nu defineste insa acest spatiu pentru ca,  precum prietenia si lucrurile frumoase care se pot face virtual, la fel se pot face si cele urate ale vietii reale: spiritul de gasca, barfa, rautatea…tehnica moderna le permite pe toate: facebook, mesaje private, forumuri, chat-uri, emailuri, etc. Fiind doar o transpunere virtuala a realitatii….si in spatele ecranelor fiind tot oameni, oamenii pe care ii intilnim in viata noastra, pe strada, la birou oriunde….acest spatiu este o “bucata” mare de realitate pentru cei care intra de bunavoie in el. Stiu, nu va spun nimic nou. La fel de “vechi’ pentru cei care traiesc “spatiul virtual” la intensitate mare este si faptul ca spatiul virtual, fie el blog, retea de socializare etc…naste “monstri ascunsi” (e putin cam dur cuvantul, dar asta simti uneori) pe care daca ii lasi iti acapareaza si iti influenteaza viata, chiar daca nici macar nu-i cunosti. Nu o data am vazut adevarate razboaie pe bloguri, forumuri etc  legate de alaptare, legate de alimentatie, legate de haine, de femei, de barbati de absolut orice. …razboaie gratuite, pe concepte si lucruri in care cineva vrea absolut si obligatoriu sa convinga pe ceilalti ca el este mai cu mot! Asa se nasc si evolueaza curente, mode, judecati….de uneori, daca te plimbi prin 5 bloguri “prietene”, care si ele sunt la randul lor “prietene” intre ele…ajungi sa te crezi in zona crepusculara si sa ai impresia ca tu esti ala “defect” daca in 3 dintre ele apare ceva ce tu nu ai promovat sau ceva ce pe tine nu te misca defel. Iti ramane insa, din fericrire, libertatea de a a face click si de a te muta acolo unde cineva rezoneaza cu tine…asta pana la urmatoarea campanie sau razboi. Curios este ca, desi am ajuns sa incerc sa ma detasez de aceasta lume virtuala, am ajuns sa o sedimentez si mi-am format o parere extrem de bine argumentata despre ea….ei bine, curios este ca m-am afundat si mai tare in ea, odata cu deschiderea magazinului meu online. Am invatat insa sa fiu extrem de selectiva si sa ma concentrez pe ceea ce ma intereseaza de fapt, dezvoltarea afacerii mele, ignorand restul lucrurilor. Nu din indiferenta, nu din nesimtire, ci pentru ca pur si simplu viata reala este facuta din asa ceva: din gasti care se ajuta unele pe altele, din gasti care stau dupa colt si barfesc, din oameni care te plac sau nu te plac, din oameni care bat din palme si fac pe interesantii si apoi te ignora, din oameni care rezoneaza unii cu altii, din oameni care nu dau doi bani unii pe altii, din oameni care se baga in seama, din “interesati” atunci cand au nevoie de tine, din supremii “ignor” care uita cum te numesti cand nu mai au treaba cu tine, din prieteni adevarati, din oameni deosebiti care intra in viata ta cand te astepti mai putin, din oameni care vor sa faca ceva virtual, un ceva care le aduce lor un beneficiu (direct de cele mai multe ori) sau nu etc…..asta este viata, asta este realitatea. Asa ca am inceput sa tratez realitatea virtuala exact cum o tratez pe cea de zi cu zi…selectand, ignorand, afiliindu-ma acolo unde imi gasesc locul si da, catalogand oamenii in functie de ceea ce sunt si nu de ceea ce vor sa para. Chiar daca nu cunosti un om in carne si oase sau il cunosti prea putin…virtualul, cuvintele asternute, te invata multe despre el, in timp, daca ai rabdare si chef sa citesti printre randuri. Apoi devine extrem de simplu sa filtrezi informatia obtinuta si sa decizi daca “mergi mai departe intr-o relatie virtuala cu el”…e exact ca in viata reala. La inceputurile acestui blog credeam, in inocenta mea, ca numarul comentariilor este de fapt masura perfecta a aprecierii tale ca blogger. Nu, nu l-am facut ca sa contorizez comentarii, nici trafic….dar este imposibil sa nu te gandesti la un moment dat si la asa-zisa “celebritate” virtuala. Apoi, mi-am dat seama, destul de repede, ca nu numarul comentariilor este cel important, de multe ori importanta acestui numar este egala cu 0…..ci numarul oamenilor care te citesc din umbra, care revin, revin si revin…doar pentru a te citi.

Pe acest blog a existat o singura data un concurs, o pornire a mea, din suflet, fara idei ascunse, pornire in urma careia s-a nascut o idee buna, ideea magazinului meu, dar sincer, acum, uitandu-ma in urma nu cred ca as mai face pe blogul propriu asa ceva. Moda asta nebuna de Give-away ca sa-ti “salti” traficul la blog mi se pare cel putin ciudata. Nu judec pe nimeni, departe de mine asa ceva, doar ca pur si simplu nu inteleg de ce atata pasiune si atat disperare pana la urma pentru a face concursuri random pe un blog propriu. Inteleg chestia asta ca metoda de marketing pe un blog cu vanzare, pe un magazin virtual …dar pe un blog propriu? Care este totusi castigul in toata treaba asta? Pana la urma ideea nu este sa-ti “salti” blogul (daca asta este ceea ce-ti doresti cu adevarat) prin calitatea postarilor, prin ceea ce scrii?  De ce sa-l transformi intr-o platforma de promovare a lui x si a lui Y…..Ma rog….fiecare face, asa cum am mai spus, ce vrea si cum vrea cu blogul personal! Eu una nu promovez pe blogul meu decat magazinul propriu si rar, lucruri in care cred, nu lucruri care sunt la moda doar pentru ca toata blogosfera mamiceasca s-a apucat sa le promoveze pentru ca x patron este prietenul lui Y blogger care este popular in blogosfera. In aceasta nota si ca urmare a celor spuse mai sus, nici nu ma astept sa fiu promovata de alti bloggeri…desi unii (destul de multi de altfel) s-au oferit la un moment dat si “oferta” a ramas doar oferta. Apropo de promovat, vreau sa le multumesc din suflet celor care mi-au pus linkul magazinului, logo-ul sau referiri la magazin pe blogul propriu. Despre multi dintre ei nici nu am stiut….am aflat tot datorita tehnicii moderne (programul de statististici si monitorizare al magazinului meu! )

In concluzie…despre blog:

1. Nu va asteptati sa ma vedeti participand sau organizand give away pe blogul propriu nici cu produsele mele nici cu ale altora. Voi deschide un blog al magazinului si acolo, da, vad rostul de a organiza asa ceva (pentru ca acolo promovezi un magazin, produse si ai interesul ca proprietar al site-ului ca acele produse sa fie cunoscute)….dar pe un blog propriu, in care este vorba despre viata cuiva, despre copiii cuiva, despre orice altceva,  nu! Din punctul meu de vedere tipul asta de promovare este un marketing vremelnic care nu-ti aduce, tie, ca proprietar de blog, nici macar 1% cititori fideli, ci doar interesati si culmea, nu “interesati” de tine ci de ceva  ce se da gratis, in mod aleator. Nu voi organiza give away nici pe alte bloguri personale – asta ca raspund concret si definitiv unor solicitari pe care le-am primit. Nu o fac din zgarcenie….pur si simplu, ma repet, nu cred in aceasta metoda de promovare. Daca o voi face, o voi face pe bloguri de profil, bloguri creative, bloguri care se “ocupa” cu ceea ce vand eu, pe forumuri de creatie sau pe facebook…unde este cu totul altceva pentru ca iti alegi prietenii in functie de preferintele si ocupatiile lor. Stiu, acum multi se vor supara pe mine si vor spune ca i-am atacat…REPET…nu judec pe nimeni, pur si simplu asta este parerea mea despre fenomen si doresc sa imi pastrez blogul propriu…strict legat de viata mea si de lucrurile mele…nu de ale altora. Ok, pot sa promovez un creator, un artizan…pentru ca-mi place, pentru ca vreau, pentru ca ….dar nu o voi face daca acest lucru este un curent, o moda aparuta de undeva, de la cineva….ci pentru ca vreau eu!

Ajunsa in acest punct…simt eu asa ca acest articol nu va aduna prea multe comentarii si ca se va diminua si rata de citire a blogului….but no problem….chiar era timpul sa fac putina curatenie de sezon in lista de bloguri!

Inchei prin a spune urmatorele:

 Cititorii fideli ii stiu…si pe cei din umbra si pe cei care sunt prezenti in viata mea aici sau pe facebook. Cititorii ocazionali, adica cei care citesc ceea ce scriu eu doar cand le este atrasa atentia de titlul postarii mele (care apare in bara lor de bloguri)……si pe aceia ii stiu sau macar ii banuiesc!   In ceea ce-i priveste pe cititorii care ma citesc doar pentru a avea ce sa mai comenteze virtual sau live cu “gasca de blogareala” ii invit cu respect sa ma stearga din listele lor….chiar nu-si are rostul …am fost “muscata” la viata mea de atatea ori ca mi s-a intarit carnea si nu prea mai simt…de’, ce sa-i faci viata te intareste la un moment dat!  Blogul acesta este blogul unde sunt bineveniti prietenii mei si vreau sa ramana astfel…..stiu, multa lume se va mira si ma va intreba ce m-a apucat taman acum! Raspunsul  este NIMIC. Chiar nimic! Nu mi-a facut nimeni nimic, nu mi-a zis nimeni nimic rau sau urat pe privat, n-am fost injurata sau hulita . Pur si simplu vroiam sa spun lucrurile astea de ceva vreme….sunt in lumea asta virtuala de prea multa timp ca sa nu stiu sa citesc “printre randuri” si sa nu inteleg ce inseamna anumite atitudini blogosferice, anumite semnale,  sa nu stiu ce inseamna sa nu vrei sa mergi cu “valul” doar ca sa dai frumos in peisaj si sa nu simt, in spatele unor emaiuluri sau convorbiri pe chat politicoase, uneori chiar mieroase, ceea ce trebuie sa simta un om realist. Asa ca asta m-a apucat! Sunt realista si refuz sa intru in “gasti”, refuz sa fac frumos si sa ma prind in hore ca sa am o imagine virtuala de “eroina”, sa ma placa lumea si sa ma laude ce frumoasa, ce inalta si ce desteapta sunt eu,  refuz sa accept, in general si in particular, sa fac sau sa spun anumite lucruri doar pentru a fi pe aceeasi linie cu altii, indiferent ce linie este aceea. Motivul pentru care am avut in viata multi dusmani este tocmai asta: mama si bunica mea m-au invatat sa spun adevarul! Asa ca il spun…ele sunt vinovate! Il spun si nu fac frumos in fata nimanui…sunt EU si cui nu-i place…e liber sa faca click si sa-si vada de drum…la final raman tot eu cu familia mea frumoasa si cu o “mana de prieteni adevarati”…lucrurile nu se schimba cu nimic. Sunt Eu si in lumea aceasta virtuala nu vreau sau fiu un alt Eu doar ca sa plac altora…scopul meu in viata nu este sa plac tututor ci cui trebuie….fiecare dintre noi are o “plaja” de oameni ale carora afinitati coincid cu ale sale. Atat.

Sotul meu mi-a spus, acum foarte putina vreme, cand eram putin intrigata de o conversatie pe email cu cineva…..ca eu sunt ca Sagrada Familia (frumos compliment nu..sa te compare sotul cu o opera de arta!)…ca sunt un amestec si o aglomerare de lucruri care cuiva ii pot placea si altcuiva nu.Pur si simplu. Mi-a mai spus ca asa aglomerata si amestecata cum este aceasta constructie oameni din toate colturile lumii se duc si casca gura mare la ea, neterminata de constructorul sau si intr-un vesnic proces de finisare.  M-a facut  sa inteleg ca eu sunt EU si ca trebuie sa-mi asum ceea ce sunt si sa fiu mandra de ceea ce sunt si ca cine ma place ma place asa “incarcata si aglomerata” cum sunt. Cine nu, nu ma va placea si orice as orice as face va cauta nod in papura. Asa suntem fiecare…o Sagrada Familia, o aglomerare si un amestec….

In concluzie….dragi prieteni carora va place “Sagrada Familia umana”, adica eu…sunteti bineveniti…ceilalti cautati o Sagrada Familia mai pe placul vostru!

Mai oameni buni…astia de inventeaza tot felul de minuni prin magazine, ca sa ia ochii, n-au pic de minte! Ei nu se gandesc niciodata ca poate, unii copii, cer lucrurile acelea? Sau ca poate, copiii aia au mame suficient de nebune incat sa se apuce sa si incerce sa le faca?

Casuta din povesti trona acum vreo 3-4 zile la intrarea din supermarketul unde ne facem cumparaturile curente. imediat ce a vazut-o, Catinca a inceput sa ii faca ochi dulci….si sa ma implore cum stie ea mai frumos si mai bine sa-i fac si ei una. I-am promis ca o sa-i fac. Exact in acea zi am cumparat o revista cu bucatareli si retete pentru Craciun. Am descoperit in ea o tanti care facea cu fi-sa o casuta din asta si care povestea cu foarte mare usurinta ca exista la Ikea kituri din turta dulce, numai bune de asmablat si obtinut casuta. Am zis ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap. In aceeasi seara l-a  rugat pe sot sa fuga cu fata pana la Ikea sa cumpere un kit din ala si asa au facut. A doua zi, adica ieri, am luat fata de la gradi, am fugit la supermarket sa luma bomboane de decorat, frisca la tub si toate cele necesare pentru casuta. Instructiunile de folosire de pe casuta de la ikea spuneau ca se lipeste cu zahar topit. M-am apucat de treaba…inutil sa va spun ca dupa o ora deja imi venea sa plang, porcaria aia de casuta kit era rupta si facuta praf. Kitul ala este o porcarie….foile de turta dulce sunt subtiri, se rup imediat, sunt prost gandite…ce mai….eram un pachet de nervi, iar Catinca avea o mutra de ziceai ca s-a daramat pamantul. Asa ca….i-am zis “lasa mami, facem maine alta si o facem asa cum se gandeste mami nu cum spun prostiile astea de kituri!” Azi, am luat fata de la gradi si iar am fugit la supermarket! Am cumparat 3 checuri marisoare, deja taiate felii si decorate pe partea superioara cu bucatele de zahar, niste ciocolata pentru fondue si gata! Am culcat fata si m-am apucat de mesterit….am taiat “caramizile”, le-am potrivit…pana am facut zidurile. Am pus ciocolata la topit si am inceput, precum zidarii….sa lipesc caramizile, una cate una. Cand s-a trezit Catinca eram deja gata – casa era la “rosu”. Acoperisul l-am facut pe un carton pe care am pus cu lingurita zahar topit si deasupra biscuiti.

Asadar partea grea trecuse, casa statea in picioare, fatei ii  luceau ochii in cap….era momentul ei! Am dat cu frisca multe pe casa si pe geamuri si am lasat-o sa decoreze in voie cu bomboane.

Concluziile zilei…

Casa mea arata multttt mai bine decat orice kit de la Ikea si cu mandrie spun, arata mai bine si decat cea de la supermarket!

Nu mai fac in viata mea o casa din asta…ma jur! Mi-a iesit os prin os si am transpirat de o mie de ori pana m-am convins ca nu se prabuseste casa, ca se lipesc biscuitii etc!

Zambetul si fericirea Catincai sunt rasplata suprema!

Acum muncesc in plus pentru ca trebuie sa fac ordine in frigider ca sa ii gasesc un loc de depozitare.

Etapele, mai jos:

“Copilul meu de suflet” creste! Sunt tare fericita ca micul nostru magazin, la inceput de drum, a fost primit atat de bine!

Avem deja 300 de prieteni la contul de pe facebook, 96 de like-uri la pagina de pe facebook…

Avem comenzi…ssssttt, va spun un secret…am terminat deja unele produse din stoc! (dar le mai aducem sau daca nu pe acelea unele chiar mai frumoase)

Avem promotii de nerefuzat in aceasta saptamana si va pregatim noi surprize.

Avem prieteni din blogosfera Gabi si Ileana- Carmen  care vorbesc despre noi de bine si am aparut si in Garbo.ro . Le multumim si pe aceasta cale.

LATER EDIT: Azi am aparut si pe Envy.ro. Multumim!!!

Foarte, foarte curand vom lansa blogul unde va asteptam pe toti cei care ati fost deja clienti sa participati si sa aratati lumii ce ati facut voi cu materialele achizitonate de la CreaShop.

Cate un pas, cate un pas…CreaShop intra pe drumul pe care mi-l doresc.

In rest…imi cer scuze..s.tiu ca sunt restanta cu raspunsul la unele emailuri, ca am de trimis niste bannere unor doamne foarte dragute care s-au oferit sa mi-l puna la ele pe blog….dar AVEM si muci (la ea instalati….pe mine vad ca ma “incearca”)…fira-r ei sa fie de muci. O saptamana de gradinita si am executat prima viroza combinata cu faringita incipienta si cai respiratorii suprainfectate. Asa ca, printre vizite la doctor, copil ciufut ca nu merge la gradinita, creatii pe care le facem impreuna ca sa ne omoram timpul (ca si asa afara e o vreme de-ti vine sa …fugi in tarile calde!), magazin, trimis de marfa in Romania..reusesc si eu…acum, in miez de noapte sa postez ceva. Voi reveni cu noutati